Am hotărât să scriu acest articol pentru părinţii care au copii în terapie şi cărora, în mod firesc, le-ar putea fi teamă de un eventual regres în evoluţia copiilor după terminarea terapiei ABA. Îmi amintesc că şi eu m-am confruntat cu aceste temeri, şi eu am pus de o mie de ori întrebarea : „Este posibil să uite lucrurile învăţate? Oare putem să ne aşteptăm la un regres după ce s-a muncit atât de mult şi după ce copilul meu a dobândit atâtea informaţii şi deprinderi?”
Mă gândeam cumva, influenţată şi de informaţiile citite sau auzite de la alţii, că terapeuţii duc o muncă sisifică şi că totul se poate nărui cumva, peste noapte…Din fericire, însă, lucrurile au mers din ce în ce mai bine. Acum sunt foarte mândră de copilul meu şi complet încrezătoare că are un viitor minunat înainte. În speranţa că vă va ajuta şi vă va întări pe mai departe, iată povestea evoluţiei fiului meu pe parcursul a 2 ani de la terminarea terapiei cu echipa Monicăi Mănăstireanu.
În primele luni de la încheierea terapiei, R., încă obişnuit cu „lecţiile” (aşa le spunea el sesiunilor de terapie), îmi aducea diverse cărţi şi punea o mie de întrebări (foarte pertinente) pe diverse subiecte. Ţin minte că o dată a venit la mine cu o poză în care erau doi călugări budişti şi a trebuit să-i explic ce sunt călugării şi ce este budismul (încercare grea pentru mine, dar el era fascinat de aceste informaţii) 🙂 Am încercat să mă ocup de el îndeaproape, să citim, să ne jucăm şi să vorbim.
La grădiniţă mi s-au spus mereu numai lucruri de laudă despre cât este de cuminte şi de inteligent. Odată trezită în el curozitatea, a dat mereu dovadă de o mare sete de informaţie. Acumulează cu repeziciune informaţii între care apoi face conexiuni surprinzătoare. Momentan plănuieşte să se facă doctor, însă încă mai oscilăm între „doctor de animale”, „de oameni” sau „de dinţi”. Cognitiv, stă foarte bine şi încerc să fiu cât pot de obiectivă când spun asta. De exemplu, are foarte multă grijă la limbaj, atât al lui, cât şi al nostru. Dacă vreunul dintre adulţii din jur face vreun dezacord, R. îl corectează imediat, foarte respectuos şi pedant în acelaşi timp. La fel, râde dacă observă vreo greşeală de logică în ceea ce spun şi mă corectează pe un ton condescendent.
Are o memorie foarte bună, reţine repede poezii, cântece. I-am citit recent „Domnul Goe” de Caragiale, gândindu-mă ca va fi o lecţie bună pentru el. Îi place foarte mult să-i citesc. A doua oară când i-am citit schiţa, am citit greşit o replică şi m-a corectat. Mi-am dat seama că reţinuse unele replici pe de rost!!! Zilele trecute a venit la mine cu o foaie de hârtie pe care scrisese cu litere de tipar numele lui, mama şi tata. Sincer, nu am insistat vreodată să-l învăţ să scrie şi am rămas surprinsă să văd că deja ştie majoritatea literelor! Mă întreabă mereu ce scrie pe diverse reclame, anunţuri de la televizor sau de pe stradă.
Socializează de minune mai ales cu copiii, cu care leagă uşor prietenii, dar şi cu adulţii, la care intuieşte imediat dacă sunt sau nu interesaţi de el. Are preferaţii lui la grădiniţă, atât în rândul copiilor cât şi în rândul educatoarelor.
Motric, el a stat mereu destul de bine, însă acum a devenit un dansator talentat (se remarcă în special la serbări şi la petrecerile de familie unde face spectacol) şi merge la înot săptămânal.
Chiar dacă poate uita unele informaţii dobândite (ceea ce este firesc, ţine de igiena minţii să mai şi uităm), nu s-au pierdut deprinderile de bază, el foloseşte singur toaleta, mănancă singur (chiar dacă face nazuri la unele feluri de mâncare), se descurcă la grădiniţă şi în societate. Nu mai face „crizele” specifice care deveniseră o reală problemă de câte ori întrerupeam o activitate plăcută pentru el sau încercam să-i propun ceva nou. Nu revin problemele legate de socializare, din contră, observ că devine tot mai deschis şi mai interesat de persoanele din jur.
În bunul mers al lucrurilor contează cred foarte mult modul în care părinţii continuă să respecte indicaţiile terapeuţilor, implicarea lor în procesul continuu de educare al copilului, iubirea şi răbdarea pe care trebuie să o arătăm copilului la tot pasul. Ei merită orice efort, satisfacţiile sunt imense! R. mi-a dăruit de 8 martie un portret al meu, făcut de el. Şi mi-a promis că noi doi o să fim mereu cei mai buni prieteni! Poate oare să existe ceva mai frumos?
Deci, în ceea ce-l priveşte pe băieţelul meu, totul merge într-o direcţie ascendentă. Începe să înţeleagă tot mai multe lucruri şi mă uimeşte în fiecare zi cu progresele făcute. Nu ştiu cum este să ai un copil tipic, R. este singurul meu copil, însă momentan nu cred că se mai observă vreo diferenţă între el şi ceilalţi copii, iar dacă se observă ceva, este de obicei un plus şi nu un minus. De aceea ţin să-i mulţumesc şi acum Monicăi Mănăstireanu şi echipei ei pentru tot ce a făcut pentru noi. Ne-a dat şansa să ne bucurăm de viaţă, ne-a deschis orizonturi şi ne-a dat speranţă!
Ligia Carpen
15 iunie 2014