Băiatul meu împlineşte peste câteva zile 9 ani. Ştiu că sună a clişeu, dar nu-mi vine să cred cât de repede au trecut toţi aceşti ani…Chiar zilele trecute mă apucase nostalgia şi începusem să răscolesc prin pozele cu R. de când era micuţ.
Mi-au trecut atunci prin faţa ochilor toate situaţiile prin care am trecut, plăcute sau mai puţin plăcute : stările de nesiguranţă, de stres, nopţile nedormite de după aflarea diagnosticului pus de neuropshiatru, deznădejdea de dinainte de începerea terapiei şi licărul de speranţă care a apărut în sufletul meu încă de la prima discuţie cu Monica… Apoi mi-am amintit de bucuria că am fost acceptaţi şi preluaţi de Monica Mănăstireanu, de anii de muncă alături de copil, şi, în final, de bucuria recuperării.
Acum mă mândresc cu un băiat drăguţ, inteligent şi simpatic, care discută orice problemă ca un adult. Mergem împreună peste tot, ne distrăm şi învăţăm, facem sport şi râdem foarte mult. R. s-a recuperat după ani de muncă susţinută, alături de Monica Mănăstireanu. Dar de lucru a fost şi după încetarea terapiei ABA, pentru că noi, părinţii, trebuie să continuăm munca terapeuţilor, susţinându-ne copiii pentru o dezvoltare emoţională armonioasă.
La toamnă, R va începe clasa a treia la o şcoală de prestigiu din Bucureşti şi sunt foarte încântată de evoluţia lui atât în mediul şcolar, cât şi la cluburile sportive unde merge, sau în cercul lui de prieteni. Are câţiva prieteni buni, cu care ne întâlnim periodic, pentru că suntem şi vecini, se înţelege foarte bine şi cu cei doi veri ai lui (am o nepoată şi un nepoţel) şi şi-a făcut prieteni cu uşurinţă în taberele în care a mers (vara aceasta merge în 3 tabere !) Se obişnuieşte foarte repede în orice mediu, merge în vizită pe la prieteni, rude sau la petreceri pentru copii.
Doamna învăţătoare este încântată de el, îl laudă pentru eforturile depuse la ore (este un elev de nota 10), dar trebuie să recunoaştem că se remarcă în special la orele de sport. Drept pentru care mă gândesc cu seriozitate ca din toamnă să îl îndrept spre sportul de performanţă (are toate calităţile pentru performanţă în sport, fiind foarte rezistent, inteligent şi puternic, atât fizic cât şi emoţional). În plus, îşi doreşte foarte mult o carieră sportivă.
Anii petrecuţi alături de R, în special după recuperare, m-au schimbat şi pe mine foarte mult. Mi-am dat seama cât de frumos este să ai un copil special, să lupţi alături de el şi să te bucuri de fiecare victorie, oricât de mică. Chiar dacă au trecut atâţia ani de la recuperarea copilului meu, nu am uitat nimic din ce am învăţat de la Monica Mănăstireanu şi de la cei din echipă.
Am încercat să fiu fermă dar caldă în acelaşi timp, să impun limite şi să am răbdare. Lupta alături de copilul meu a fost extraordinară şi mă consider un părinte atât de norocos. Chiar dacă a fost greu şi nu aveam nicio garanţie că se va termina totul cu bine, nu am încetat niciodată să sper şi să lupt.
Iar atunci când ai lângă tine profesionişti precum Monica Mănăstireanu, nici nu ai cum să nu fii increzător. Vedeam în fiecare zi mici victorii care promiteau revenirea. Vedeam cum i se stimulează la maximum potenţialul copilului şi cum el înfloreşte zi de zi sub îndrumarea terapeuţilor. Vedeam efortul susţinut şi flerul extraordinar pe care îl are Monica.
Cu Monica Mănăstireanu am şi acum, după atâţia ani, o relaţie specială, de prietenie sinceră, pentru că, odată ce cunoşti un om ca ea, nu ai cum să te îndepărtezi. Ne sunăm, vorbim şi ne sfătuim, o apreciez enorm pentru munca depusă pentru noi, dar şi pentru toţi ceilalţi copii cu care a lucrat şi lucrează. Pe Monica am recomandat-o de fiecare dată când cineva m-a întrebat de un terapeut bun şi o voi recomanda ori de câte ori voi avea ocazia, pentru că, în cazul nostru şi în toate celelalte cazuri în care s-a implicat, a făcut minuni.
R. mă surprinde şi mă emoţionează de multe ori pentru că este un copil sensibil şi foarte bun. De curând, la bunici, care locuiesc în mediul rural, a avut ocazia să petreacă timp alături de copiii din sat. A observat că aceştia nu aveau jucării, dulciuri sau hăinuţe aşa cum are el, aşa că a decis să le doneze o parte din jucării, hainele rămase mici (aici eu l-am încurajat) şi să-i invite la masă. Uneori fac lecţii împreună, citesc şi se joacă. Probabil înţelegând situaţia celor din jur, mi-a spus că îşi dă seama că de fapt ai nevoie de atât de puţin să fii fericit şi că de acum încolo nu-mi va mai cere jucării scumpe.
Şi, adevărul pe care îl uitîm adesea este acesta: e nevoie de foarte puţin pentru a fi fericiţi. Şi niciun lux din lume nu se compară cu a avea un copil sănătos, fericit, integrat, cu care să te mândreşti peste tot. Mulţumim Monicăi şi întregii echipe de terapeuţi pentru că ne-au îndrumat spre recuperare, şi promit că vom mai scrie articole şi la 10, şi la 15 ani de la terminarea terapiei, pentru ca sunt sigură că băiatul meu are un drum foarte frumos şi de acum înainte. Pe curând !
Ligia Carpen
19 iulie 2018