Cuvintele nu pot exprima niciodată îndeajuns recunoștința mea față de Dumnezeu pentru minunea pe care mi-a dăruit-o: copilul meu. Sunt convinsă că nimic în lume nu are o valoare mai mare decât copiii pe care ni-i trimite Dumnezeu. Ei sunt speranța unei lumi mai bune, adevărata iubire, întruchiparea purității, gingășiei și blândeții.

Sunt Loredana Ceau, mamă și terapeut pentru băiețelul meu M., care are acum 4 ani și 8 luni. În jurul vârstei de 2 ani, am început să simt că ceva nu era în regulă cu M., care părea blocat și nu înregistra nicio evoluție, față de alți copii de vârsta lui.

M. un răspundea atunci cand era strigat, ba chiar nu conștientiza că acela este numele lui. Nu avea contact vizual, părea că nu ne vede, trecea pe lângă obiecte și pe lângă noi de parcă nu am fi fost acolo.

M. nu știa să imite nici cele mai simple mișcări, cum ar fi să bată din palme, nu avea răbdare să priveasca nici măcar câteva secunde spre un lucru, spre un obiect pentru a-l putea învăța ceva despre acesta. De asemenea, nu înțelegea cerințe simple, cum ar fi „Vino la mine” sau „Adu-mi masinuta”. Nu înțelegea nimic din ce i se spunea.

Toată ziua alerga pe vârfuri, închidea și deschidea în mod repetat ușile dulapurilor. Nu era prezent, părea pierdut indiferent de ce s-ar fi petrecut în jurul lui. Nu arăta cu degetul, nu recunoștea și nu denumea obiecte. Nu se arăta pe sine și nu cunoștea membrii familiei.

Manifesta comportamente autoagresive: se lovea cu capul de pereți, de asemenea când era furios sărea pe vârfurile degetelor de la picioare (de altfel își făcuse și răni, iar unghiile de la picioare le avea mereu rupte). Ne mușca atunci când se enerva, dar și atunci când nu era nervos. Începuse să facă o obișnuintă din asta.

Voia să mergem doar pe anumite străzi, plângea foarte mult atunci când incercam să ii schimb traseul, să mergem pe o altă stradă sau în altă direcție față de cea cunoscută de el. Mă trăgea de mână să mergem pe unde voia el, urla și sărea pe vârfuri. Ajunsesem să fiu nevoită să îl iau cu forța, totul printre plânsetele și urletele lui continue. Mă simțeam blocată, nu știam cum să reacționez și toți oamenii ne priveau văzându-l cum se comportă.

Nu accepta să fie spălat pe cap, să fie curățat în urechi sau să i se taie unghiile. Nu suporta zgomotele produse de: mașina de spălat, hotă, aspirator, foehn, ventilator baie, bormasina. Nu suporta nici măcar cântecelele pentru copii atunci când le auzea.

Speriată, când M. se apropia de vârsta de 3 ani, am făcut o programare la medicul psihiatru, simțind că ceva nu era în regulă. Diagnosticul de autism și întârziere a fost cea mai dureroasă veste din viața noastră. Deși eram conștienți că ceva nu era în regulă cu micuțul nostru, nu ne puteam împăca cu acest verdict.

Îngenuncheați de durere, dar cu speranța că totul va fi bine, am început să căutăm mai multe informații despre diagnostic și centre pentru copii cu autism. Îmi doream să-l duc pe M. în cel mai bun loc pentru terapie, astfel încât să se recupereze cât mai repede. În această căutare, am descoperit multe centre, dar niciunul nu m-a convins.

În cele din urmă, am găsit site-ul asociației ARCAR – www.autisminfantil.ro, unde am descoperit detalii despre desfășurarea orelor de terapie ABA și, cel mai impresionant pentru noi, au fost articolele scrise de părinții deja implicați în terapie, care povesteau despre evoluția copiilor lor. Când am aflat că M. ar putea participa la un program de terapie ABA de 8 ore pe zi, am știut că acesta era locul potrivit pentru el. Am sunat la numărul de pe site și am reușit să luăm legătura cu  Monica Manastireanu.

Pot spune cu sinceritate că, după convorbirea telefonică cu doamna Monica, nu am mai simțit nevoia să caut în altă parte, pentru că am simțit că am găsit tot ce era mai bun pentru copilul nostru. Singurul lucru care rămânea de făcut era să așteptăm prima consultație, programată peste o lună. În acea lună, m-am rugat neîncetat la Dumnezeu să fim preluați de doamna Monica cât mai curând posibil. Înainte de consultație, mi-am pregătit, la recomandarea doamnei Monica, o listă cu întrebări pentru a înțelege mai bine atât diagnosticul, cât și modul de desfășurare a terapiei ABA.

Pe lângă faptul că Monica Mănăstireanu ne-a răspuns la toate întrebările, după interacțiunea cu M., a pus diagnosticul care a coincis cu cel primit de la psihiatru. Cu inima plină de speranță, eu și soțul meu am plecat de la consultație ferm convinși că acesta era locul potrivit pentru recuperarea băiețelului nostru. Însă, din nou, trebuia să așteptăm, am fost informați că deocamdată, nu are locuri disponibile și ne-a încurajat să începem terapia în altă parte. Dar noi știam un singur lucru: ne doream să colaborăm cu Monica Manastireanu!

Am fost informați de asemenea că, în cadrul colaborării, eu, ca mamă, va trebui să devin terapeutul copilului meu, iar M. va face 8 ore de terapie ABA zilnic. Am acceptat aceste condiții fără ezitare și pot spune că acest mod de lucru (terapia ABA desfășurată acasă, 8 ore pe zi, cu mine implicată în procesul terapeutic) m-a cucerit. Știam că, alături de doamna Monica și cu multă muncă, voi putea să-mi ajut copilul.

După două săptămâni de la consultație, ne-am mutat în București, hotărâți să facem tot posibilul pentru M. Am urmat recomandarea doamnei Monica și am început terapia ABA la un centru, pentru a nu pierde timp prețios.

La centrul la care am mers, M. făcea doua ore de terapie ABA, concret o oră și 40 de minute, de luni până joi. Avea două terapeute, cu una lucra luni și joi, iar cu cealaltă marți și miercuri. Însă timpul petrecut pe drum de acasă până la centru era mai mare decât timpul în care M. făcea terapie!!!

Atunci când îl lăsam pe M. la centru, plângea aproape mereu, dar la finalul terapiei, terapeuta îmi spunea că totul a decurs foarte bine, lucru de care m-am îndoit mereu, cunoscându-mi copilul și știind starea cu care l-am lăsat acolo. Ba mai mult, într-o zi am mers să il iau pe M. mai devreme cu 15 minute, iar când am intrat în camera de terapie, l-am găsit pe M. așezat sub masă, iar terapeuta era în celălalt colț al camerei, lăsându-l pe M. să facă ce vrea el.

Ceea ce-mi doream eu pentru copilul meu nu a fost niciodată adus în discuție la centrul la care am fost. De exemplu: să se renunțe la pampers, să mănânce și el diversificat, și mai presus de toate, să scape de comportamentele autoagresive, deoarece era foarte dureros pentru mine să îl văd așa.Vedeam cum decurgeau lucrurile acolo și simțeam că trebuie să schimb neapărat tot acel proces haotic de recuperare al copilului meu, însă nu știam în ce direcție să mă îndrept.

Însă după trei luni de așteptare, petrecut la centru, am primit vestea cea bună: doamna Monica Mănăstireanu ne putea prelua peste aproximativ o lună împreună cu colega ei Ermina Popescu. Fericirea care ne-a cuprins în acel moment a fost de nedescris; am simțit că, în sfârșit, M. va beneficia de tot ce are nevoie!

Începutul terapiei a fost extrem de dificil, mai ales că M., la vârsta de 3 ani, pornea practic de la zero, deoarece timpul petrecut la centru a fost degeaba, el nu a căpătat nicio achiziție, nu a scăpat de niciun comportament problemă sau autostimulare. Așa cum am specificat și mai sus, M. nu ințelegea nimic, regimul alimentar era la fel, purta pampers și se lovea.

Încă de la prima ședință de terapie ABA cu Monica Mănăstireanu, am observat că M. nu venea la masă, nu stătea la masă, plângea, nu venea la mine sau când era chemat pe scaun la activități ( sărea, țipa, lovea).

În ceea ce privește imitația, M. nu reușea să facă nici cea mai simplă mișcare cu un obiect, fiind nevoită să îi iau mâna și să îi arăt cum trebuie să facă de nenumărate ori. Același lucru s-a întâmplat și atunci când trebuia să potrivească două obiecte identice. După multă muncă, M. a înțeles ce are făcut.

Încă de la început, s-a pus accent și pe activități de dezvoltare motrică, astfel încât copilul meu să știe să folosească corect diferite obiecte. În prezent, aceste activități îl ajută pe M. să aibă timpul ocupat și să se relaxeze deoarece ii plac foarte mult.

Îmi amintesc multitudinea de dificultăți și neputința lui de a înțelege orice cerință/instrucție simplă (nu înțelegea nici măcar „bate din palme”). După nenumărate încercări de a-l face pe M. să înțeleagă o mișcare simplă, cu greu, a început să facă banalul „Bate din palme” (după luni la rând de repetiții). Ulterior, am trecut la o altă cerință/instrucție pe care la fel de greu a înțeles-o („mâinile sus”). Însă când reveneam la „bate din palme”, nu mai știa să facă.

Cu multă răbdare, am reușit să îi captăm atenția lui M. și să îl facem să depășească și acest obstacol, care ne-a ținut mult timp pe loc.

Abia acesta a fost primul semn pe care M. ni l-a dat că este pe drumul cel bun și că dacă a reușit să înțeleagă și să facă instrucții simple, va reuși și să recunoască și să arate obiectul care i se cere, un alt lucru pe care M. nu reușea să-l facă.

Atunci când trebuia să arate obiectul cerut, M. nu înțelegea ce are de făcut, nu înțelegea cerința de „a arăta”. După ce a învățat să arate ne-am lovit de un alt obstacol, nu deosebea obiectele între ele și mereu atunci când i se cerea să arate un obiect, arăta la întâmplare, nu se putea focusa, nu privea nici măcar câteva secunde obiectele puse pe masă. Privea doar spre pereți, iar captarea atenției sale era extrem de dificilă, fiindu-ne imposibil să ajungem la el și să reușim să-l învățăm.

Consider că acesta a fost unul dintre cele mai mari obstacole pe care le-am întâmpinat. A fost o perioadă în care eram aproape să-mi pierd orice speranță, crezând că el nu o să reușească niciodată să recunoască două obiecte. Însă o parte din mine nu m-a lăsat să renunț.

Timp de șapte luni, Monica s-a gândit încontinuu cum să-mi facă copilul să depășească acest moment, venind în permanență cu idei noi. Acest lucru mi-a dovedit că nu este doar un coordonator care vine la program fix, ci este persoana care a încercat cu toate puterile să-mi ajute copilul.

Nu a renunțat, chiar dacă M. părea că nu va înțelege niciodată acest lucru: să arate un obiect cerut din mai multe obiecte. Monica Mănăstireanu împreună cu Ermina Popescu au fost atât de implicate să-l facă să înțeleagă, încât au venit și în perioada sărbătorilor, să ne ajute, chiar dacă își acoperiseră numărul de coordonări.

Îmi aduc aminte cu plăcere cum atât doamna Monica, cât și Ermina, făceau terapie cu M. Erau extrem de atente la toate detaliile și la fiecare mișcare, fiind foarte grijulii. M. interpreta fiecare gest, așa că pentru a lucra corect era nevoie de o concentrare și un efort deosebit.

Pentru a înțelege ce are de făcut, activitatea i-a fost structurată în mai mulți pași, pe care să îi înțeleagă unul câte unul, iar ulterior să îi lege. Totul a fost făcut pentru a-i simplifica procesul de învățare, ca într-un final să deosebească/discrimineze două obiecte.

În aceste momente, am sperat și am avut credință că copilul meu va face!

După șapte luni de muncă neîntreruptă, M. a început să deosebească obiectele între ele și să arate obiectul pe care îl ceream. Pentru a reuși acest lucru, a fost nevoie de un cumul de idei și multă muncă, care nu au încetat să apară în niciun moment, atât din partea Monicai Mănăstireanu cât și a Erminei Popescu (care ne-a fost alături încă de la inceputul terapiei).

Nu există cuvinte suficiente pentru a descrie efortul investit în aceste luni și bucuria imensă pe care am simțit-o când am văzut că M. a reușit!

Limbajul a reprezentat una dintre cele mai mari probleme. La vârsta de 3 ani, M. nu scotea niciun sunet, nici spontan, nici imitativ, de altfel nu se uita deloc la fața mea pentru a putea să repete ceva după mine.

Îmi aduc aminte cum doamna Monica s-a așezat pe canapea și a încercat să scoată de la M. vocala „O”. M. se uita doar pe pereți, nu înțelegea ce are de făcut, iar eu am aveam impresia că nu o să poată nicioadă să scoată un sunet. Contrar a ceea ce am simțit în acel moment, până la finalul supervizării, cu ajutorul doamnei Monica, M. a reușit să-l spună pe „O”!

Am fost foarte fericită, mi-am dat seama că doamna Monica știe ce zice, știe ce poate și știe ce face!

Au urmat celelalte vocalele, continuând cu restul literelor. Însă a fost un proces lung, cu un parcurs foarte lent, în care s-a muncit mult și au fost urmate întocmai metodele pe care doamna Monica le-a stabilit pentru M. După o perioadă lungă, în care am reușit să obținem o mare parte din litere, am avut marea bucurie să văd ceva ce mi se părea imposibil: copilul meu spunea cuvinte simple (apă, mama, bebe etc)!

În timp, M. pronunța cuvintele încet și neclar, fiindu-ne greu să-l înțelegem. Și această dificultate a fost luată în considerare, deoarece în viziunea doamnei Monica (și a noastră), este foarte important să vorbească copilul cât de clar poate pentru a putea fi înțeles.

După ce M. a reușit să spună cuvintele tare și clar, am trecut  la propoziții, la care avem același obiectiv: ca M. să fie înțeles atunci când vorbește!

Unul dintre avantajele terapiei ABA cu Monica Mănăstireanu este că aceasta include în terapie și programe de logopedie, ceea ce aduce beneficii atât din punct de vedere financiar, cât și al fructificării timpului (nu sunt nevoită să petrec mai mult timp pe drum, decât ar dura ședința de logopedie).

Deși M. a reușit sa deosebească/discrimineze și să arate un obiect cerut, problema legată de discriminare s-a repetat și când M. a trebuit să denumească obiectele. A fost foarte greu, s-au aplicat multe soluții astfel încât  M. să nu se mai încurce și să reușească să depășească și acest obstacol. A venit și momentul când îl auzeam pe băiețelul meu răspunzându-mi atunci când îl întrebam ce obiect este. Am fost foarte fericită.. copilul meu a reușit și de data asta!

Doamna Monica ne-a dovedit că cea mai bună cale va rămâne întotdeauna și cea mai grea; și anume: învățarea copilului pas cu pas (și nu tot feul de terapii alternative); deoarece învățarea copilului reprezintă calea sigură către succes.

Un alt aspect important de care s a ținut cont in cadrul terapiei  a fost alimentația. Doamna Monica pune un accent deosebit pe diversificarea alimentației copilului, încurajându-l să nu se limiteze doar la mâncare pasată, de o anumită textură sau culoare.

În trecut, alimentația lui M. consta doar în supe sau ciorbe și carne. Acesta nu voia să muște din fructe sau legume, și refuza orice aliment. Se opunea, nici măcar dulciuri nu voia să mănânce. La început, orice îi era dat, refuza să mestece și înghițea bucățile întregi, provocându-și greață și riscând să se înece. Avea o sensibilitate și la anumite texturi, cum ar fi cele moi (avocado, cartofi fierți, banane, kiwi etc.) și își inducea starea de vomă.

Și aici, alimentele au fost introduse treptat, făcându-l pe M. să accepte să guste orice lucru nou, fără nicio problemă, fără să își facă greață. Acum M. mănâncă o gamă variată de alimente (fructe, legume, mezeluri, brânzeturi, paste, tocănițe, sarmale, garnituri – cartofi sub toate formele, orez, salate, prăjituri etc.).

De asemenea, doamna Monica pune accent pe independența copilului, învățându-l și ajutându-l pe M. să mănânce singur. Acum, copilul meu mănâncă zilnic singur felul 1, felul 2 și desert.

Încă un succes a fost trainingul de toaletă. Am avut mari emoții și temeri legate de această etapă, având în vedere că am văzut mulți copii cu autism, chiar și la vârste mai mari, care încă purtau pampers.

Am fost încurajată de către doamna Monica și de către Ermina că totul o să fie bine. Îmi aduc aminte cu drag cum Ermina mă încuraja cu o seară înainte de coordonare și-mi spunea că M. o să reușească. Mi s-a spus ce trebuie să fac în dimineața de dinaintea coordonării, astfel încât trainingul de toaletă să decurgă cât mai ușor.

Am întâmpinat câteva dificultăți în timpul trainingului, deoarece M. se abținea să facă pipi. Și aici doamna Monica a dat dovadă de multă răbdare, a stat așezată pe jos lângă copilul meu ore-n șir, pentru a-l face să reușească.

Pentru a avea parte de acest succes, copilul meu a fost învățat să se așeze pe oliță, să aibă răbdare să stea pe ea, deoarece el nu accepta nici măcar asta. Totul a fost pregătit pas cu pas, pentru ca în ziua trainingului, M. să lege toți pașii, și să-l conducă către o mare realizare!

Astfel, până seara, copilul meu a reușit să facă pipi la oliță. Toate încurajările dragilor noastre, Ermina și doamna Monica, s-au adeverit și mi-au dovedit că, atunci când ele spun ceva, exact așa se și întâmplă, ba chiar mai bine!

Trainingul de toaletă a fost ulterior extins datorită ideilor doamnei Monica, iar acum copilul meu nu mai folosește olița, ci WC-ul, cerându-mi singur „Mami, am nevoie la baie!”

Acesta este un alt avantaj al terapiei ABA desfășurat acasă/domiciliu, deoarece nu înțeleg cum poate un copil să renunțe la pampers în centru, având în vedere numărul de ore mic pe care îl petrece acolo.

O altă problemă cu care ne-am confruntat a fost sensibilitatea lui M. la tot felul de zgomote: îl deranjau aspiratorul, mașina de spălat, ventilatorul de la baie, uscătorul de păr, hota, aerul condiționat, bormașinile, uneori chiar și sunetul apei de la robinet.

Toate acestea îi provocau atât lui M. un disconfort considerabil, cât și nouă ca și părinți, deoarece băiețelul nostru începea să aibă un comportament agresiv, care ne îngrijora nespus. Când auzea unul din sunetele specificate mai sus, M. începea să plângă puternic, să țipe, să lovească sau să ciupească și să sară atât de tare pe vârfurile degetelor de la picioare până ajungea să își facă răni.

Iar eu nu puteam să folosesc mașina de spălat decât în timpul nopții, când M. dormea, găteam cu hota oprită pentru a nu-l deranja și renunțasem la utilizarea aspiratorului.

De asemenea, un alt lucru ingrijorător a fost faptul că M. nu suporta să asculte cântecele, așa cum fac toți copiii. Oriunde mergeam se auzeau aceste cântecele, iar M. devenea agresiv, plângea, țipa și își dorea să plece imediat din acel loc.

Și de această dată, doamna Monica a reușit să ne ajute, desensibilizându-l pe M. Au fost luate rând pe rând, făcându-l pe M. să accepte aspiratorul, apoi foehnul și să asculte cântecele. Ulterior, am avut supriza să vedem că odată soluționate o parte din obiectele pe care M. nu le suporta, acesta a început să le accepte de la sine și pe celelalte care nu au fost abordate în mod particular.

Acum, M. poate sta liniștit pe canapea în timp ce folosesc aspiratorul în apropierea lui, ba chiar dă și el cu aspiratorul. De asemenea, pot porni mașina de spălat rufe fără să mai fie deranjat. Acceptă atunci când îi usuc părul și stă lângă mine atunci când gătesc și am hota pornită. Acum ascultă cântecele singur cu plăcere, sunt o relaxare pentru el, ba chiar și fredonează unele dintre ele.

După ce acestea au fost rezolvate, la scurt timp M. a făcut o altă fixație foarte gravă: a început să refuze să bea apă. Singurul loc în care accepta să bea era bucătăria. Orice pahar sau cană găsea cu apă, el mergea și arunca conținutul în chiuvetă, asigurându-se că paharele sunt tot timpul goale. Acest lucru m-a speriat foarte tare, deoarece nu-mi mai cerea apă, iar atunci când voiam să îi dau eu, M. începea să plângă, se opunea, și avea reacții exagerate (din nou sărea pe vârfurile degetelor de la picioare, urla, se lovea etc).

Și aici am avut un mare noroc că o avem pe doamna Monica alături de noi, deoarece cu mare efort a reușit să îl facă pe M. să bea apă, iar mai apoi să bea apă la fel ca înainte, indiferent de locul în care se afla.

Deși am scăpat de-a lungul timpului de toate fixațiile lui M., ne-am dat seama că aici avem o luptă continua. Chiar dacă a scăpat de unele, pe parcurs apar și altele. În prezent, ne confruntăm cu fixația lui pentru cărți, mape, dosare, reviste, pe care le așază într-un loc anume și le răsfoiește fără sens, iar când încercăm să i le luăm incepe să țipe, să plângă. Însă lucrăm necontenit pentru a trece și peste aceasta.

Cel mai important aspect asupra căruia doamna Monica Mănăstireanu pune un accent deosebit, este comportamentul. Ne-a explicat cât este de important ca M. să ne asculte și ne-a ajutat în acest sens, spunându-mi cum să îi vorbim și cum să ne comportăm cu M. atunci când manifestă comportamente nedorite. De asemenea, ne-a arătat cât este de important să îi întărim comportamentele pozitive.

Aș vrea să spun cât de mult a contat  în rezolvarea cu succes a tuturor problemelor lui M, faptul că este ascultător, că mă ascultă!

 NU aș mai putea niciodată să mă întorc la cum era odată când nu mă asculta, când îmi era foarte greu cu M. atat în casă cât si oriunde în altă parte.

Acum M. nu mai manifestă niciun comportament agresiv sau autoagresiv, astfel că și problema săritului pe varfurile degetelor de la picioare ori de câte ori  era furios, a fost rezolvată.

Atunci când mă uit în spate și-mi amintesc cât de greu a fost fiecare pas parcurs la fiecare activitate sau obiectiv, îmi iau puterea de a merge mai departe!

A existat și un moment critic prin care am trecut la începutul terapiei. Deoarece M. nu avea absolut niciun rezultat după luni bune de încercări, doamna Monica mi a propus să oprim colaborarea și să optez pentru ceva diferit. Văzând că M. nu înregistrează niciun progres, eram pregătită și eu să renunț.

Însă în momentul în care i-am transmis soțului că am hotărât să oprim terapia, acesta a spus vehement că nu este de acord să încheiem. Considera că doamna Monica este singura șansă a lui M., și dacă nu reușește cu ea, nu o va face cu nimeni altcineva.

La următoarea coordonare, neștiind de conversația cu soțul, doamna Monica m-a întrebat dacă am găsit un centru pentru M., și  a venit cu propunerea să mai încercăm câteva luni să obținem un rezultat.

Iar în decursul acelor luni, rezultatele au apărut! Nu am cum să uit momentul în care soțul meu m-a convins să continuăm, pentru că doar terapia ABA cu psihologul Monica Mănăstireanu este ceea ce M. are nevoie și nu există cuvinte de mulțumire pentru faptul că doamna Monica nu a renunțat la noi!

Nu aș vrea nicidecum să revin la ceea ce făceam înainte de colaborarea cu doamna Monica Mănăstireanu, deoarece am certitudinea că M. nu ar fi reușit să aibă atâtea rezultate pozitive, așa cum are de când am început aceasta colaborare!

Deși am primit numeroase recomandări de la doctori de a-i interzice lui M. orice acces la televizor, telefon sau tabletă, doamna Monica ne-a încurajat să îi oferim și astfel de momente de relaxare. Astfel, băiețelul nostru se bucură de acces la aceste dispozitive într-un mod echilibrat și controlat.

În plus, analizând toate opțiunile prin care îl putem ajuta pe M., am luat în considerare administrarea de Rispolept pentru a-i oferi un sprijin suplimentar. Am observat îmbunătățiri semnificative în ceea ce privește atenția și concentrarea, contrar ideilor pe care le-am citit pe forumuri sau le-am auzit cum că acest tratament cu rispolept i-ar face rău. Pe M. l-a ajutat foarte mult, nu mai este agitat, nu mai aleargă dintr-o parte în alta și este mult mai atent în activități.

Ca terapeut al lui M. am învățat să îl învăț pe copilul meu, cu sprijinul doamnei Monica, care m-a îndrumat la fiecare obiectiv în parte.Fiind implicată în terapie zilnic, înțeleg importanța unui program de minim 8 ore pe zi, susținut de un plan de intervenție bine structurat și adaptat nevoilor copilului meu.

Un alt aspect esențial  de care mă bucur ca și terapeut al lui M., este că doamna Monica se asigură întotdeauna că am înțeles corect sarcinile și cerințele. După fiecare sesiune de supervizare, îmi solicită feedback despre evoluția programelor și îmi oferă îndrumări suplimentare pentru a optimiza procesul de învățare al copilului nostru.

Un alt lucru pe care îl apreciem enorm la doamna Monica este că ea se bucură sincer pentru fiecare reușită a copilului meu, împărtășind aceleași momente de bucurie pe care le trăiesc și eu. O simt extrem de aproape de noi și se vede dorința ei profundă de a ne sprijini. Îi simt implicarea și dedicarea autentică, având un adevărat angajament de a oferi tot ce este mai bun pentru a ne ajuta.

În tot acest timp, ne-a fost alături și psihologul Ermina Popescu o persoană foarte importantă pentru noi. Ne-a ajutat de la început cu tot ce a însemnat organizarea camerei de terapie, mi-a oferit training-ul ABA, și mai presus de toate, mi-a fost mereu alături. M-a susținut, mi-a ridicat moralul atunci când am fost vlăguită de puteri, atunci când copilul meu dădea semne că nu poate invăța.

Deși M. timp de opt luni de zile nu a reușit să deosebească obiectele între ele, Ermina nu a renunțat niciodată și îmi amintesc cu drag replica ei: „Încă nu putem să spunem dacă o să facă sau nu”, chiar dacă pentru mine părea că M. nu are potențialul necesar pentru a face față acestei dificultăți. Ermina este de o puritate aparte și este foarte greu să avem parte de asemenea oameni în viețile noastre.

Pe lângă tot ajutorul acordat,draga noastră Ermina a dat totul în terapie, s-a dedicat copilului meu în totalitate, a petrecut foarte multe ore alături de noi („ore rupte din timpul ei”), venind și ea cu idei noi, doar pentru a-l face pe M. să depășească obstacolele întâmpinate. A fost cea care m-a pregătit pentru provocările ce aveau să urmeze și m-a susținut necondiționat. Sunt recunoscătoare pentru tot ce ne-a oferit și vreau să îi mulțumesc pe această cale și să îi transmit că cine are parte de un om ca ea, este un om fericit!

De asemenea, de un an de zile ni s-a alăturat și draga noastră terapeută și psiholog Ruxandra Simion. O așteptam de mult timp, deoarece doamna Monica ne povestise despre ea, dar despre care știam că nu are disponibilitate. O văzusem cum lucrează cu alți copii și am sperat din tot sufletul că va ajunge și la noi.

Atunci când am primit vestea că o să vină să facă terapie cu M., ne-am bucurat nespus. În prima zi când a venit, m-am gândit că va fi nevoie să îi arăt ce are de făcut la fiecare activitate. Contrar gândurilor mele, Ruxandra a început să lucreze cu M. la câteva minute de când a ajuns, fără să trebuiască să îi arăt cum se face; ba chiar am avut de învățat de la ea!

Înaintea Ruxandrei, am avut pentru puțin timp alte două terapeute. Prima terapeută era fără experiență, s-a format făcând terapie cu copilul meu, iar după trei luni m-a anunțat că ea o să mai vină la noi doar două zile.

După câteva luni am găsit-o pe cea de-a doua terapeută, care a venit la interviu, iar după ce a plecat de la noi mi-a trimis mesaj: „Mami, acesta este contul meu, să îmi pui bănuții”, și nu a mai venit.

Ruxandra este foarte diferită de cele două terapeute. Cu ea nu s-a pus niciodată problema „bănuților în cont”, ba chiar sunt de părere că nu pot fi răsplătite îndeajuns munca depusă și calitatea acesteia. Ne ajută foarte mult și la pregătirea materialelor, chiar și în timpul ei liber, iar zilele de coordonare sunt mult mai ușoare de când o avem alături de noi (e tot timpul pregătită să noteze ce avem de făcut, să pregătească activitățile etc.).

Și M. a îndrăgit-o foarte mult pe Ruxandra. După câteva luni de când vine la noi, M. a ajuns sa nu o mai lase să plece. Își dorește să petreacă timp împreună, astfel încât într-o zi și-a pus încălțămintea și a vrut să plece cu ea. Pentru mine și aceste gesturi făcute de copilul meu îmi confirmă că Ruxandra este ce avem nevoie. Dorim să îi mulțumim Ruxandrei, pentru toată energia și ambiția de care dă dovadă în fiecare zi. Își dedică fiecare moment pentru a ne sprijini și îndruma.

Ne dorim din tot sufletul să continuăm această călătorie împreună până la capăt!

Nu putem exprima în cuvinte cât de încântați suntem de evoluția copilului nostru și așteptăm cu nerăbdare să revenim peste câțiva ani cu momente despre finalul terapiei, ale cărei rezultate sunt convinși că vor fi cel puțin satisfăcătoare.

De la copilul pierdut într-o lume cunoscută doar de el, care alerga dintr-o parte în alta, se rănea și refuza să facă orice lucru pe care i-l ceream, M. a devenit un alt copil. Acum este liniștit, ascultător, atât în casă, cât și în orice alt loc în care ne-am afla.

După multă muncă și răbdare, pot vedea progrese reale în evoluția lui M. Copilul meu mă privește în ochi atunci când îl strig și-mi răspunde, înțelege și urmează cerințe simple, cum ar fi să pună hainele in coșul de rufe, să-mi aducă diferite obiecte din incinta casei, reușind să facă și diferite combinații de cerințe.M. a învățat părțile corpului, culorile, formele, cifrele și a dezvoltat abilități numerice de bază.

Limbajul este cel care prezintă în continuare o dificultate pentru M., dar în același timp a făcut progrese enorme! De la copilul nonverbal, care nu putea să spuna vocala „O”, la copilul care îmi cere atunci când are nevoie la toaletă, îmi cere mâncarea sau dulciurile pe care le vrea, îmi spune atunci când vrea să doarmă sau să meargă la magazin spunându-mi ce vrea să-i cumpăr, îmi cere să l ajut cînd are nevoie, etc.

M. a făcut progrese remarcabile și sunt sigură că nu se vor opri aici, deoarece terapia cu Monica Mănăstireanu ne acoperă toate ariile pentru a-l face pe M. să evolueze în continuare. Doamna Monica este fermă, atentă la detalii și își alege cu mare grijă strategiile, oferindu-ne încrederea că rezultatele vor fi încununate cu succes.

Pe lângă multitudinea de idei cu care doamna Monica apare la fiecare ședință de coordonare, ne oferă și o cantitate enormă de materiale cu care putem lucra în terapie, scutind bani și timp prețios privind procurarea lor.

Colaborarea cu Monica Mănăstireanu și implicit cu Ermina Popescu și Ruxandra Simion a fost o adevărată binecuvântare pentru noi. Ne-a redat speranța că succesul este posibil și că vom reuși.

Mulțumim, doamna Monica, pentru că ne-ați ales și pentru tot sprijinul oferit!

 

Loredana Ceau

4.06.2024