La vârsta de trei luni, pot spune că am simțit sau am avut un flash în ceea ce îl privește pe copilul meu. Îmi amintesc că mă privea, dar parcă privea prin mine, parcă avea privirea goală și am simțit un soi de tristețe în suflet neînțelegând atunci, ceea ce avea să ne „aștepte” în viitorul apropiat.
Lunile treceau, noi tot așteptam să vorbească, să interacționeze cu noi. Pot număra pe degetele de la o mână, de câte ori a zis:”ma-ma” undeva în jurul vârstei de 7-8 luni și a urmat pe la vârsta de 1 an jumate :”ga-ga” în rest el se exprima prin țipăt. Stereotipiile lui nu m-au pus pe gânduri, mă gândeam că așa îi place lui să se joace. Mereu când primea câte o mașinuță, mergea la masă și o testa în mișcări de dute-vino urmărind obsesiv rotițele, având cam un an și nouă luni. Când privea la televizor era total absorbit, când îl strigam trebuia să repet de vreo…pe puțin opt ori, la un moment dat m-am gândit că probabil nu aude. Contactul vizual absent, masticația absentă, el practic până la trei ani a mâncat doar alimente pasate sau tăiate în bucățele mici, mici și doar anumite tipuri de alimente. De interacționat cu copii de vârsta lui, nu o făcea, limbajul nonverbal nu exista nici acela, trebuind tot timpul să-i ghicim dorințele. Mereu părea trist. Până într-o zi când ieșind de la un supermarket și urcându-mă în mașină, în perioada aceea văzusem reclame atât la tv cât și la radio, se derula o reclamă cu privire la conștientizarea autismului, în care mama își strigă în repetate rânduri copilul și acesta nu răspunde. Atunci am simțit că cerul se unește cu pământul și-mi răsună până în subconștient cuvântul: autism. Intrând și citind pe internet mi s-au confirmat toate temerile. Eu una din momentul acela, am fost convinsă că despre asta e vorba, nu aveam nevoie de confirmarea unui specialist. Băiețelul avea la momentul respectiv doi ani și trei luni. A urmat un lung șir de negații din partea familiei, considerând toți că sunt o mamă prea critică. Într-un final am mers la un specialist și ni s-au confirmat tot ce bănuisem cu timp în urmă.
Terapia ABA am început-o la doi ani jumate, iar drumul a fost lung și anevoios din toate punctele de vedere. Nu știam de unde să încep, unde să merg, pe cine să întreb! În disperarea mea am “cutreierat” internetul, din cunoscuți sau prieteni, nici măcar medicul specialist nu ne-a oferit niște informații concise, totul era așa obscur:parcă…să vedem, nu știm etc.! Dar uneori, Dumnezeu le așază atât de bine, încât câteodată chiar ne întrebăm al cui a fost aportul mai mare, al nostru sau al divinității. Am dat pe un forum de numele Monicăi Mănăstireanu, acolo am auzit prima oară în viața mea de terapia ABA, am aflat despre ea și echipa ei că au lucrat în primul centru înființat la noi în țară, Horia Moțoi. Am luat legătura cu ea telefonic, apoi ne-am întâlnit la București unde am am făcut cunoștință și cu viitorul nostru coordonator, Ermina Popescu.
Introducerea în universul ABA s-a produs la scurt timp după confirmarea diagnosticului! Un nou început…greu, apăsător, incert! Au urmat zile în care am dat anunț în ziare în căutare de terapeuți, cu sau fără experiență, liste întregi de materiale, plan de organizare al camerei. Terapia ABA am început-o la vârsta de 2 ani jumate, cu opt ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână. Toată această aventură n-ar fi fost posibilă fără terapeuţii: Alice, Gabi , Mihaela și Raluca. Băiețelul nostru a preluat o bucătică din toți, de-a lungul terapiei, iar noi, familia, le mulțumim frumos. O. în prezent este alt copil, merge pe bicicletă, este curios, întreabă, râde, are prieteni, mănâncă singur, merge la toaletă singur, discerne binele de rău, este un copil nonviolent…și merge la grupa 0 fără însoțitor. Când privesc în urmă am senzația că Ermina Popescu și Monica Mănăstireanu, alături de terapeuții cu care au lucrat, au făcut un soi de magie, au fost parcă niște zâne bune care mi-au readus copilul la viață. În imensa noastră mâhnire n-am crezut că-l vom auzi vreodată să ne spună:” Te iubesc,mami….te iubesc, tati” sau să îmbrățișeze pe cineva din proprie inițiativă! Suntem convinși că aventura nu se încheie aici, că mai avem mult de muncă, dar unde am ajuns în prezent, acum, este extraordinar! Să dea Dumnezeu la toți părinții, ai căror copii sunt în globul de cristal , cum îmi place mie să zic, să se bucure de realizări precum ale noastre cu O.
Monica Mănăstireanu și Ermina Popescu au dat dovadă de un profesionalism ireproșabil. Eu am rămas profund impresionată de seriozitatea, dăruirea și munca imensă, depusă alături de copilul meu. Mereu când mă gândesc la ele îmi apare un zâmbet pe buze și-mi zic: ”Câte gânduri bune se revarsă asupra lor…?!, la câte zâmbete și câte speranțe au plantat ele în sufletele părinților greu încercați!” Mulțumim fetelor!
Familia Gheţău, părinţii lui O.
octombrie 2015