Nu există nimic mai frumos decât momentul în care  îți vezi pentru prima dată copilul, acel moment când ești atât de fericit încât ți-e frică să nu se întâmple ceva rău. Evoluția lui V. a fost una adecvată: la 5 luni stătea în fund, la 7-8 luni zicea mama, tata, papa, având  contact vizual, veșnic era cu zâmbetul pe buze, era un copil foarte fericit. În jurul vârstei de 1 an mergea singur, spunea chiar mai multe cuvinte: haide, papa, zicea pa și făcea cu mânuța. Viața noastră decurgea perfect, până la administrarea vaccinului ROR, care s-a sfârșit cu internarea noastră în spital din cauza unor reacții adverse foarte intense (febra 41 timp de 3 zile, vărsături, eritem pe toată suprafața corpului ).

La 1 an și 3-4 luni am observat că V. nu mai răspundea la nume, contactul vizual era mai scăzut, nu arata cu degetul, jocul împreună cu noi era aproape imposibil, era extrem de anxios la schimbarea mediului. Singurul lucru care îl făcea fericit era sa se uite la desene animate. Printre problemele sale era și masa/felul în care mânca, acceptând doar mâncarea pasată,  iar supa/ciorba o primea strecurată în biberon. În jurul vârstei de 1 an și 6 luni unul dintre bunici ne-a atras atenția că V. ar prezenta niște simptome specifice autismului (nu răspundea dacă era strigat, nu arăta cu degetul, alerga dintr-o parte în alta a holului, voia să urce și să coboare scări, deschidea/închidea sertarele, mânca doar pasat, nu înțelegea nimic din ce i se spunea/cerea), lucru care bineînțeles ne-a făcut furioși, dar în sufletul nostru bănuiam că se întâmplă ceva. Am fost de mai multe ori la pediatra lui căreia i-am împărtășit temerile noastre, la care ea a spus că acest copil nu are nimic, cuvintele ei fiind: “Voi nu știți cum arată un copil cu așa ceva; este doar prea răsfățat”.

Lunile treceau, iar V. era din ce în ce mai absent nici măcar nu ne mai băga în seamă, astfel am mers cu el la un specialist care ne-a confirmat diagnosticul de care ne temeam cel mai mult  TSA . Eram distruși, ni se întâmpla exact ceea ce credeam că nu se va întâmpla vreodată, mai ales copilului nostru. Ni s-a explicat că cele mai bune rezultate se obțin prin terapia ABA care trebuie începută cât mai timpuriu, așa că am început căutările, unde altundeva decât pe internet. În urma căutărilor noastre am citit cu lacrimi în ochi acele articole în care părinții, relatau reușitele extraordinare ale psihologului  Monica Mănăstireanu.

Am contactat-o, dar din păcate datorită numărului mic de copii cu care lucrează nu a putut colabora cu noi. Disperați fiind să începem cât mai repede,  locuind în Maramureș ne-am mutat în București fără nici cea mai mică ezitare și am început terapia la un centru  care a avut legătură cu Monica Mănăstireanu, unde V. făcea doar două ore de terapie pe zi, iar în restul zilei era absent și preocupat de stereotipiile proprii. Nefiind mulțumiți de rezultate am contactat-o din nou pe Monica Mănăstireanu, iar după mai multe telefoane, insistențe și rugăminți, am stabilit o întâlnire. În două ore și jumătate  cât a durat întâlnirea, după ce i l-am prezentat pe V., Monica Mănăstireanu ne-a explicat cu lux de amănunte și pe înțelesul nostru ce înseamnă terapia ABA, în ce constă și cum se aplică, mai exact, că ea desfășoară terapia ABA la domiciliu, pe parcursul a 8 ore pe zi cu 2 terapeuți. Monica Mănăstireanu ne-a propus două soluții: ori să mai aşteptăm 6 luni până când ea va putea colabora cu noi sau să lucrăm cu un coleg din echipa ei ca şi supervizor . Noi nu am mai avut răbdare şi am ales să lucrăm cu supervizorul W.

Startul a fost unul anevoios, V. plângea, mușca, se tăvălea pe jos, nu voia să stea pe scaun, nu înțelegea nimic din ce i se cerea, nu înțelegea nici cele mai simple cerințe ( adu-mi, dă-mi, arată ), contactul vizual era aproape inexistent. Toate lucrurile care par banale pentru copiii tipici , pentru ei înseamnă zeci și sute de repetări, dar care cu răbdarea și iscusința echipei noastre au fost transformate în reușite de care ne-am bucurat enorm. Așa V. al nostru a învățat să sufle pentru prima dată, să potrivească obiecte, să folosească olița, să arate diferite obiecte din mediu, animale, persoane, forme, să înțeleagă cerințe simple.

Felul în care mânca era un chin pentru V. şi pentru noi  ( nu mânca nimic în afară de pâine cu pateu pe care nu o mesteca, bucățile fiind înghițite întregi, în rest toată mâncarea era dată prin blender ). Am rugat-o pe supervizoarea W să găsim o soluție pentru această problemă, ea a solicitat ajutorul Monicăi Mănăstireanu pentru trainingul de masă. V. nu știa să mestece, mânca doar pasat, orice bucată de mâncare solidă îl făcea să vomite chiar și supa o mânca strecurată în biberon. Dacă stătea cu noi la masă în timp ce mâncam, începea să vomite doar privind mâncarea din farfuria noastră.

Monica Mănăstireanu a abordat această problemă și l-a învățat pe V. să mestece încă de la prima ședință. Ne era imposibil de crezut că Monica va reuși să îl facă pe V. să mănânce; mi-a cerut mai multe feluri de mâncare ( șnițele, chiftele, sarmale, orez, cartofi prăjiți, iaurt, telemea, banană, chiar și ciorbă ) cu care a intrat în cameră, după doar  30 de minute a ieșit toată transpirată, zâmbindu-ne ne-a zis „ gata, puteți intra să vedeți cum mănâncă V”. Plângeam de fericire privindu-l pentru prima dată cum mestecă si cu câtă plăcere mănâncă din mâinile Monicăi. Este extraordinar ce a putut să facă Monica Mănăstireanu, ne-a luat o mare povară de pe umeri, doar după două ședințe de supervizare V. nu mai era atât de reticent la felurile noi de mâncare, acest lucru fiind dus mai departe de către terapeute, dar și de mine exact după indicațiile date de Monica, mâncatul devenind pentru V. o plăcere.

Într-un moment de slăbiciune am început să ne pierdem încrederea în echipa cu care lucram și am început să căutăm alternative. Așa am ajuns la Londra pentru o evaluare unde ni s-a recomandat abordarea noii terapii ABA, ce constă în învățarea incidentală din mediul înconjurător și integrarea copilului, adică să fie dus la grădiniță pentru a interacționa cu alți copii învățând de la ei prin joacă. Ne-au recomandat să îl ducem pe V. la un centru condus de un specialist BCBA, unde să existe grupuri de socializare, și programul de lucru să fie lejer, în primul rând să nu facă atâtea ore de terapie pe zi, în al doilea rând programul lui să fie axat preponderent pe jocuri.

Din păcate la întoarcerea acasă, chiar dacă nu lucram direct sub supervizarea Monicăi Mănăstireanu am comis greșeala vieții noastre,  întreruperea colaborării cu echipa ARCAR și implicit cu supervizorul W. Soțul meu fiind influențat de recomandările din Londra, a sunat-o pe Monica Mănăstireanu, precizându-i că vrem să întrerupem colaborarea cu ARCAR şi implicit cu W spunându-i că preferăm schimbarea stilului de terapie. Ținând cont de recomandările celor din Londra, fiind impresionați de diplome și acreditări BCBA am ales să colaborăm în continuare cu dna X, care conduce un centru renumit din București, centrul Y., unde regăseam toate cerințele recomandate din Londra.

În cele 4 luni petrecute în centrul Y., ne-am dat seama că acele diplome și acreditări nu înseamnă neapărat profesionalism și seriozitate, poate în unele cazuri doar iluzii pentru niște părinți disperați. La începutul colaborării ni s-a precizat că o să avem parte de câte o ședință de coordonare la fiecare lună. După prima luna ne-am dat seama că am fost mințiți : nu a existat nicio ședință de coordonare în decursul celor patru luni. Ni s-a spus că V. va lucra 1:1 ( adică un copil cu un terapeut), dar în aceeași cameră de activități mai lucra un copil 1:1, acest lucru îl făcea pe V. să fie și mai neatent. Ni s-a părut halucinant că oricare copil din acel centru putea să intre, să iasă, să țipe, să alerge, să sară, să facă orice dorește, în timp ce V. făcea așa zisele ” programe “. Exista un grup de socializare format din V. și încă 3 copilași mai mari, care erau nonverbali, unii dintre ei făceau crize de furie, tantrumuri, care l-au înspăimântat atât de tare pe V. încât îi era frică să iasă din camera de lucru. Această frică s-a extins și în alte locuri în care erau prezenți copii ( parc, loc de joacă, magazine, malluri ). La începutul colaborării cu acest centru, V știa să ceară pipi când avea nevoie, nu existau accidente nici pe timpul nopții, iar după 2 luni de colaborare V. făcea pe el. Nu mai era deloc ascultător, orice refuz din partea noastră îi declanșa crize de furie. Într-una din zile mergând după V., am intrat în camera de terapie și l-am găsit în picioare pe măsuță, acest fapt m-a determinat să îi zic “ nu ai voie, dă-te jos “!!, gândindu-mă că poate să cadă și să-și rupă ceva. Am fost certată de către coordonatoare  spunându-mi că nu am voie să îi spun “NU” sau să îi pun vreo interdicție. Automat ne-am dat seama de ce V. era atât de neascultător și nervos când i se refuza ceva.

Ceea ce copilul nostru a dobândit în cele 7 luni de muncă cu echipa ARCAR,  părea că se pierde cu fiecare zi petrecută la acel centru. Eram furioși și plini de regrete pentru ușurința cu care am renunțat la echipa ARCAR care a contribuit la progresele lui V.

Ne-am luat inima în dinți și am contactat-o pe Monica Mănăstireanu, care spre surprinderea noastră ne-a răspuns cu aceeași voce caldă și prietenoasă, acordându-ne o întâlnire. Monica ne-a încurajat spunându-ne că mai sunt și alți specialiști, cu care am putea colabora, la care soțul meu a zis: “Monica noi am prospectat piața, ce ai tu nu are nimeni.” Deși i-am propus sume mari de bani, Monica Mănăstireanu ne-a precizat că nu poate să ne ajute pentru că lucrează cu un număr mic de copii, soțul meu spunându-i, “Noi ne oprim, nu mai experimentăm, o să așteptăm cât este nevoie, am venit în București să lucrăm direct cu tine.” Deși neputând să ne ajute momentan, acea întâlnire ne-a lăsat o urmă de speranță în ceea ce privește o eventuală colaborare pe viitor, dar mai presus de toate ne-a arătat ce înseamnă să fii un om principial și fără resentimente.

Pentru copilul tău ești în stare de orice sacrificiu, astfel printr-o cunoștință am ajuns și în America la un medic renumit (B. U.) care se ocupă de copii cu TSA și care ne-a prescris Glutation și suplimente de calciu + magneziu și B12 injectabil. Acest medic ne-a spus că copilul va vorbi în fraze după câteva luni, ceea ce nu s-a dovedit a fi real, nu există miracole, singura variantă de reușită este prin muncă, zi de zi.

Dorind să avem orice legătură cu Monica Mănăstireanu ca stil de terapie, am luat legătura cu W, fosta supervizare a lui V. care în prezent nu mai lucra la ARCAR.

Am început cu W  cu un program de 8 ore pe zi de terapie ABA, terapia nu se desfășura doar la domiciliu: primele 4 ore le făcea la cabinetul lui W ( departe de casă, petrecându-ne o oră și jumătate doar pe drum epuizându-l pe copil,  de cele mai multe ori  adormea în mașină) și celelalte 4 ore acasă cu o terapeută. Pe lângă faptul că făceam naveta eram nevoită să car în fiecare zi o mare parte din materiale și dosare. Camera de lucru la cabinet era total diferită față de camera de lucru de acasă, iar unele lucruri ce se făceau la cabinet nu se făceau acasă, ceea ce îl bulversa foarte tare pe V. Acasă, camera de lucru în care se desfășura terapia nu era organizată, materialele  erau puse la grămadă pe o etajeră.

Ne-am dat seama treptat că supervizorul W nu mai aplica terapia în aceaşi manieră ca atunci când lucra cu Monica Mănăstireanu: nu exista o continuitate din punct de vedere terapeutic între supervizorul W și terapeută, se întâlneau doar o dată la două săptămâni la ședințele de coordonare care se desfășurau cu ușa închisă și cu multe crize de plâns și de furie din partea lui V. La  aceste ședințe nu ni se arăta cum lucrează V., cum evoluează, ședințele se desfășurau doar între ele două, W nu ne explica programele pe care le lucra cu V., care este scopul lor şi unde trebuie să ajungem cu ele, ba mai mult programele erau preluate dintr-o mapă, programe prestabilite pe care W. le-a făcut cu alți copii şi care nu se pliau pe ce avea nevoie V. Copilul nu era deloc ascultător, era supărat mereu, era dus în camera de activități cu forța, de cele mai multe ori lovea, mușca, se tăvălea pe jos. V. nu reuşea să facă niciuna dintre acele programe, nu făcea nimic independent, era tot timpul ajutat.

O mare problemă o reprezentau stereotipiile, V.  își aduna jucăriile în grămezi, iar dacă eu interveneam în jocul lui țipa, urla, mă lovea… așa că am rugat-o pe W. să rezolvăm această problemă, ea ne-a spus că o să-i treacă cu timpul când va crește și din punct de vedere cognitiv. Am rugat-o să continue cu abordarea trainingului de masă, pentru că am rămas cu aceleași feluri de mâncare cu care ne-a lăsat Monica Mănăstireanu, iar W ne-a spus că vom aborda această problemă mai încolo deoarece pierdem timpul.

Am început să ne îngrijorăm în privința evoluției lui V. deoarece după 7 luni de terapie alături de W, V. nu venea la noi când îl chemam, nu ne aducea nimic la cerere, era foarte neascultător atât în casă cât și afară, atunci când cineva vorbea cu V. părea absent şi nu privea niciodată persoana care îi vorbea, nici în cadrul terapiei şi nici firesc cu noi. Dar cea mai mare neliniște a noastră era starea lui de supărare și nervozitate continuă, din această cauză i-am cerut lui W de mai multe ori să participăm și noi la ședințele de terapie în cadrul cărora V. nu se descurca, iar W ne spunea că este obosit sau neatent asigurându-ne că în lipsa noastră se descurcă foarte bine, „că merge foarte repede pe programe, că are o evoluție bună într-un timp atât de scurt”.

Am contactat-o din nou pe Monica Mănăstireanu şi am rugat-o să asiste la o ședință de terapie a lui V. împreună cu terapeuta. Terapeuta i-a prezentat o parte din programe cu mare greu deoarece ori de câte ori încerca să interacţioneze cu V., copilul meu țipa, lovea… era un chin atât pentru el cât și pentru terapeută să facă activități împreună. Orice activitate, cerere în afara camerei de lucru însemnau proteste din partea lui V. Dacă terapeuta îl chema la ea, el alerga și sărea în pat, iar dacă insista țipa, se tăvălea pe jos și o lovea.

Am implorat-o din nou pe Monica Mănăstireanu să colaborăm, dar din diferite motive ne-a refuzat recomandându-ne alți specialişti în domeniu.

Văzând că iese pe ușă fără o rezolvare a colaborării noastre, simțeam că mi se rupe sufletul de tristețe și că mi se spulberă orice speranță de a-mi ajuta copilul. Îmi venea să fug pe scări după ea, să o strâng în brațe și să nu îi mai dau drumul, pentru că în prezența ei simțeam o liniște sufletească, o salvare.

În cadrul acestei întrevederi Monica Mănăstireanu doar a stat de vorbă cu noi și cu terapeuta şi  aplicând sfaturile ei după doar trei zile V.  s-a schimbat, a devenit compliant şi s-au diminuat mult comportamentele problemă.

Prin intermediul unei foste colege de liceu, am avut șansa și norocul vieții noastre să cunoaștem o familie deosebită, familia Vîlcelaru, al cărui copil a fost recuperat de Monica Mănăstireanu. Copilul familiei  Vîlcelaru este integrat în colectivitate, merge singur la școală, este independent, având un vocabular și o inteligență peste media copiilor de vârsta lui. În timp, am dezvoltat o relație cu totul specială cu această familie care ne-a susținut atât din punct de vedere psihic, cât și în încercările noastre disperate de a putea colabora din nou cu Monica Mănăstireanu. Într-un final Monica a acceptat să colaboreze cu noi doar datorită familiei Vîlcelaru, cărora le vom fi recunoscători și le vom mulțumi toată viața.

Odată cu începerea colaborării cu Monica Mănăstireanu (octombrie 2017) am consultat și un medic psihiatru care ne-a întrebat cu cine facem terapie, iar când i-am spus că lucrăm cu Monica Mănăstireanu, aceasta ne-a spus că este impresionată de rezultatele pe care Monica le obține cu copiii, menționând că în urmă cu câteva zile a avut un băiețel de vreo 5 ani la control care e în terapie cu Monica Mănăstireanu și nu și-a dat seama că are TSA în tot timpul consultației decât în momentul în care a purtat un dialog cu el, dându-l de gol contactul vizual care era mai scăzut. A spus să continuăm munca cu încredere pentru că dintre toți copiii consultați de ea cele mai bune rezultate au fost obținute la cei care au lucrat cu Monica Mănăstireanu.

Astfel am început colaborarea cu Monica Mănăstireanu, ea a mers mai departe cu terapeuta pe care o aveam, aceasta fiind încantată că are privilegiul de a învăța și de a se forma din punct de vedere profesional. Doar după prima săptămână rezultatele erau peste așteptări, copilul a început să asculte, venea când era chemat din orice parte a casei, arăta obiecte din casă, se întorcea la terapeut pentru a îndeplini următoarea cerință, aducea orice lucru cunoscut de el la cerere şi foarte important atunci când îi vorbeam se uita la mine.

Încă de la prima supervizare Monica Mănăstireanu a gestionat o mare problemă: V. își aduna cariocile în grămezi și era atât de fascinat de ele încât le pupa. Ori de câte ori voiai să iei o cariocă să colorezi sau să le aduni țipa și devenea extrem de agresiv. Monica Mănăstireanu a găsit o strategie de a rezolva această problemă, a intrat în camera lui (camera în care V. face terapie) cu terapeuta, iar după 20 de minute ne-a chemat să vedem cum V. o lăsa să coloreze, să strângă cariocile, iar în final  le aduna el singur. Am dus mai departe strategia stabilită de Monica, iar după o săptămână a dispărut această problemă.

Odată cu rezolvarea acestei probleme s-a rezolvat și o altă problemă asemănătoare şi anume, în chiuveta de la baie  V.  avea o cutie în care își punea tot timpul apă și își aduna mai multe jucării care aveau legătură cu apa ( broscuțe, pești, vapoare, undițe, etc ), iar dacă voiai să-l scoți din jocul lui țipa, urla și mușca. Acest lucru a dispărut odată cu rezolvarea problemelor cu cariocile.

Înainte când ieșeam cu V. afară trebuia să alergăm după el pentru că nu asculta deloc, acum ieșitul cu el a devenit o plăcere deoarece este atent la cerințele noastre, la ce vorbim cu el, așteaptă, se întoarce la noi indiferent că este cu trotineta sau cu bicicleta deoarece am aplicat regulile stabilite de Monica Mănăstireanu. Așa am ajuns la un moment mult visat de noi, plimbându-ne în trei cu trotinetele. Îți mulțumim, Monica Mănăstireanu, pentru încă un vis îndeplinit!

O altă problemă o reprezenta mersul cu el în magazin, orice refuz din partea noastră de ai cumpăra ceva se finaliza cu plânsete, țipete. Acum chiar dacă vrea să își ia o ciocolată Kinder, care este preferata lui, o pune la loc când i se cere fără să întâmpinăm vreo opoziție din partea lui. La fel se întâmpla și în parc, doar alerga fără să fie interesat de lucrurile din jurul lui, copiii reprezentau pentru el doar niște obiecte. Acum V. se dă în leagăn, tobogan, balansoar este atent și extrem de fericit când vede copii în jurul lui, în timp ce noi stăm pe bancă și îl observăm. Nu putem să descriem în cuvinte fericirea pe care o trăim văzând evoluția copilului nostru. Toate aceste realizări se datorează Monicăi Mănăstireanu prin strategiile ei unice de a gestiona orice problemă.

După prima luna de terapie, V. a început să lucreze cu ușa camerei deschisă, astfel că se poate vedea tot timpul ce fac terapeuții cu copilul şi suntem extrem de mulțumiți de acest lucru, deoarece în alte locuri nu era posibil să vedem ce se întâmplă cu copilul nostru.

Terapeuta care face terapie cu V. este o persoană dinamică, veselă, care reușește prin abordarea şi jocurile ei să îl facă pe V. vesel tot timpul. Trăiește fiecare reușită a lui V. şi e capabilă de  multă iubire.

Din luna ianuarie am avut șansa să vină alături de noi un terapeut cu o experiență profesională de peste 10 ani în lucru cu Monica Mănăstireanu, experiență care își spune cuvântul în fiecare zi. De când a venit terapeutul din echipa Monicăi lucrurile au evoluat și mai mult din toate punctele de vedere, este dedicat muncii pe care o face şi ştie foarte bine cum să-l abordeze pe V. Perseverența lui l-a făcut pe V. să aibă mai multă răbdare și încredere în toate activitățile pe care le face.

Peste tot unde am fost și cu cine am făcut terapie, nu au reuşit să-l învețe pe V. culorile, până la 4 ani și jumătate, nu le știa. Monica Mănăstireanu  prin mai multe metode adaptate lui  V., lucrând cu băiețelul nostru a reuşit să-şi dea seama ce-l încurca în a învăța culorile. Ce fericire pot să simt, noi chiar am crezut că copilul nostru are o problemă legată de faptul că nu ar discrimina culorile. Terapeuții au continuat aplicarea acestor metode, iar acum V. a învățat 6 culori, este  foarte sigur pe el, le etichetează şi discriminează cu mare ușurință și plăcere. Acum  își ia singur culorile şi le pune pe masă pentru a repeta activitatea.

Pe parcursul acestor luni Monica a pus foarte mult accent pe programele de limbaj. A apărut momentul mult așteptat pentru noi, copilul nostru a început să eticheteze lucruri din jurul lui, să ceară prin propoziții simple (mami /tati/ buni vreau afară, vreau să dorm, mi-e foame, dă-mi/vreau….obiecte, dulciuri sau lucruri dorite de el și multe altele). Foarte important, Monica Mănăstireanu este  perfecţionistă când vine vorba despre claritatea cuvintelor pronunțate, V. vorbeşte mult mai clar şi mai tare decât înainte.

O altă problemă majoră, era fixația puternică a lui V de a-și aduna în grămadă animăluțele de jucărie. Aceast lucru era un impediment atât pentru noi cât și pentru el deorece se trezea chiar și noaptea și le cerea plângând. Ori de câte ori interveneam în acest joc încercând doar să le atingem, să le răsfirăm, să lăsăm mai puține animale în cutie, să scoatem cutia din cameră începea să plângă, să țipe, să lovească. După un interval de 20 de minute în care Monica Mănăstireanu  a gestionat această problemă, a ieșit transpirată şi ne-a chemat să ne arate că poate să facă absolut orice cu animalele: să le răsfire, să scoată cutia lăsându-i mai puține animale, să facă mai multe grămăjoare, să le strângă, să se joace împreună cu V. cu animalele, iar băiețelul nostru nu a avut nicio reacție nepotrivită. A doua zi, chiar și soțul meu s-a jucat cu el, de atunci nu am mai întâmpinat această problemă. Acum chiar dacă îl refuzăm să i le dăm să se joace, acceptă fără să se mai împotrivească. I-am spus Monicăi Mănăstireanu: „nu știi ce povară mare ne-ai luat de pe umeri și cât de ușurați suntem acum”. Odată cu rezolvarea acestei probleme V. a început să doarmă bine noaptea, înainte dormea doar 4-5 ore și se trezea plângând, iar acum doarme de la  21:30 la 07:30 singur în camera lui ( tot Monica ne-a sfătuit cum să facem ca V. să doarmă singur în pat şi nu cu mine).

Monica a rămas uimită că V. mănancă doar mancarea gestionată de ea în urmă cu 1 an și 6 luni. Încă din prima ședință de supervizare Monica Mănăstireanu a abordat diversificarea dietei: fructe (măr, pară), legume, diverse feluri de mâncare (ou moale, tare, paste, pizza, cereale cu lapte, tăiței în lapte la care avea o mare problemă, vomita doar când îi vedea, supă cu tăiței, pâine cu gem și multe altele). V. accepta ca și băutură doar apă, Monica a reușit să-l facă să bea: ceai, lapte, mai multe feluri de sucuri. Acest lucru a fost dus mai departe de către terapeuţi, iar eu am fost învățată cum să procedez pentru ca V. să  mănânce și de la mine. După ce Monica Mănăstireanu  a reușit să îi înlăture această problemă V. a devenit un mâncăcios. Am ajuns la stadiul în care este învățat să mănânce singur și să folosească corect tacâmurile. Este minunat să îți privești copilul cum mănâncă singur și cu atâta plăcere!

Pe toată durata ședinței de supervizare participăm și noi părinții, petrecându-ne tot timpul alături de Monica Mănăstireanu de dimineața până seara, iar soțul meu își ia liber de la serviciu pentru a nu pierde absolut nimic. Practica psihoterapeutică de ani de zile își spune cuvântul la fiecare supervizare, în comparație cu alți specialiști cu care am lucrat, Monica Mănăstireanu este extrem de sigură pe ea și pe ceea ce face, iar intuiția pe care o are pot spune că este unul dintre punctele ei forte.

Monica Mănăstireanu  urmărește cu mare atenție felul în care se lucrează cu V. ținând cont de fiecare detaliu, luând în considerare orice lucru care îl ajută în dezvoltarea lui sau orice lucru care este un impediment în dezvoltarea copilului nostru. Dacă observă că V. nu înțelege ceva atunci lucrează personal cu el știind exact ce strategie să găsească, parcă intră în mintea copilului găsind automat o soluție pentru a ieși totul perfect și pe înțelesul lui V.

În cadrul fiecărei supervizări Monica Mănăstireanu ne explică fiecare obiectiv în parte, unde suntem și unde trebuie să ajungem, nu ține cont niciodată de oră, stă pană la epuizare împreună cu terapeuții, ca totul să fie lămurit. Ca și coordonator vrea ca totul să iasă perfect, iar dacă lucrurile se desfășoară în detrimentul copilului, pe cât de calmă și blândă este pe atât de dură devine… prioritar pentru ea fiind doar copilul. Nu acceptă compromisuri, explicații, scuze în ceea ce privește terapia și implicit evoluția copilului. Când mă gândesc la Monica Mănăstireanu văd un profesionist desăvârșit, multă dăruire, muncă și intuiție. Este un om onest, sincer cu un caracter deosebit.

Între noi și Monica Mănăstireanu  s-a legat o relație specială, supervizările fiind relaxante, plăcute, totul  este atât de logic și de firesc în tot ceea ce face.

De când aplicăm terapia ABA în stilul Monicăi Mănăstireanu V. este total schimbat: a început să vorbească mai clar/inteligibil, să ceară diverse lucruri în propoziții simple, este ascultător atât cu noi cât și în cadrul terapiei, merge în camera lui ca să facă activități cu plăcere ori de câte ori este chemat şi chiar dacă în timpul terapiei V. are uşa camerei lui deschisă, el nu iese din cameră. Are un mediu organizat în  care știe bine să se descurce, acest lucru făcându-l mult mai independent. Mă bucur foarte mult că V. se uită la mine atunci când îi vorbesc sau îi cer sa facă ceva (înainte când ne adresam lui V. nu avea nicio reacție).

Are succes în activități, făcându-i plăcere, înainte nici nu reacționa dacă îl aplaudam (chiar era deranjat), acum așteaptă sa fie aplaudat, se uită la noi şi bate din palme spunând „ bravooo! ”.

Monica Mănăstireanu l-a făcut pe V.  să-și ocupe timpul într-un mod adecvat, constructiv, iar baiețelul nostru nu mai este interesat  de stereotipiile/autostimulările de dinainte. Ne caută, nu îi mai place să stea singur, când stau în bucătărie și sunt ocupată cu treburi casnice V. își aduce singur la masă diferite materiale cu care îşi ocupă timpul adecvat. Înainte îi plăcea să stea doar singur la televizor sau prins în autostimulări, dar acum vrea să stea doar cu noi.

Nu-ți poți dori nimic mai mult decât să îți vezi copilul cum „înflorește” în fiecare zi și totodată el însuşi fiind fericit de reușitele sale.

Acum în comparație cu perioada lucrată cu W ne dăm seama că un terapeut  poate fi foarte bun când are în spate un supervizor excepțional, dar asta nu înseamnă nici pe departe că un terapeut foarte bun va deveni şi un supervizor excepțional.

Drumul nostru este unul anevoios și lung, presărat de încercări, dar nu ne vom abate de la el oricâte piedici vom întâlni, pentru că avem încredere deplină în acest om deosebit care este Monica Mănăstireanu şi cu care acum colaborăm, aşa cum ne-am dorit de la bun început. Vom reveni cu reușitele noastre următoare de care sunt extrem de sigură că vor fi destule. Mulțumim nespus întregii echipe pentru că îl ajutați pe copilul nostru în fiecare zi să evolueze și să învețe lucruri noi. Am fi fost pierduți dacă nu ați fi existat voi, echipa ARCAR.

Cristina şi Oscar Stark
30 aprilie 2018