Până când M. a împlinit vârsta de trei ani totul a decurs normal în familia noastra. Era un copil vesel cu doi părinţi care îl iubeau. Îi făcea plăcere să se uite la televizor, putea să stea şi cateva ore în faţa lui ( în special la reclame şi la muzica), râdea atunci când părinţii îl alintau, îl fascinau roţile maşinuţelor, le învârtea minute în şir şi se uita fix la ele, ţinea minte cu precizie toate traseele pe care mergea cu mami şi cu tati şi le reconstituia fără probleme. Dar toate le făcea ……..singur.
Nu putea să comunice cu cei din jurul său, nu ştia să spună că îi este foame, sete, somn, că are nevoie la toaletă, că îl doare ceva (atunci când îl lăsam singur 1 min. şi începea să plângă, veneam şi îl controlam peste tot ca să văd dacă nu cumva s-a lovit, apoi trebuia să iau restul listei prin eliminare si să-mi dau seama ce se întâmplă cu el şi care ar putea fi cauza supărării ). Ca părinţi, am încercat să îl ajutăm să socializeze înscriindu-l la grădiniţă, şi totuşi M. nu putea verbaliza la vârsta de 3 ani nici măcar un cuvânt.
Atunci au început primele semne de întrebare pentru noi, părinţii. Am mers împreună la un neuropsihiatru şi a venit şi răspunsul…….autism infantil. Am refuzat să creadem că ăsta ar fi diagnosticul, am cerut mai multe păreri de la diferiţi specialişti dar diagnosticul era acelaşi de fiecare dată. Am stat nopţi întregi în faţa calculatorului pentru a afla cât mai multe despre boală şi clinicile care ar putea să îl ajute. Ziua plecam împreună la diverse instituţii în încercarea de a o găsi pe cea mai bună şi mai experimentată.
În scurt timp norocul ne-a surâs, la nici o săptămâna de la diagnostic, am fost împreună cu M. într-un loc unde am cunoscut oameni care urmau să îi schimbe viaţa radical. În prima zi când a ajuns a intrat într-o cameră împreună cu 6-7 fete care încercau să îl determine să spună prima lui silaba şi…a spus-o. Imediat a venit un ropot de aplauze şi multe, multe ţipete de bucurie. Nu prea înţelegea el ce se întâmplă, dar îi plăcea reacţia celor din jur de câte ori scotea câte un sunet.
A început terapia ABA la 3 ani şi 4 luni. În prima luna mergea doar 4 ore pe zi de luni pana vineri, apoi a început un program de 9 ore pe zi. În fiecare dimineaţă era aşteptat de 3 fete zâmbitoare, 2 intrau cu el în camera de lucru iar cea de-a treia stătea afară şi supraveghea foarte atent tot ce se întâmpla. Chiar din prima lună a reuşit să scape de pampersul pe care îl purta în permanenţă, apoi a început să spună primele sale silabe iar mai apoi au apărut cuvintele (bucurie mare când a reuşit să spună mama şi tata la aproape 4 ani).
Să nu credeţi că totul a mers foarte uşor. Au fost foarte multe momentele când prefera să stea în lumea lui, dar întotdeauna echipa minunată care se ocupa de el găsea soluţia salvatoare pentru a-i readuce plăcerea de a învăţa lucruri noi. Întotdeauna era răsplătit pentru efortul său , îl plimbau în diverse locuri (cinema, grădina zoologica, locuri de joacă pt.copii, circ, expoziţii, parcuri), se jucau cu el foarte mult, dar cel mai important ..îl iubeau foarte mult şi erau foarte implicaţi sentimental. La 4 ani şi jumătate a început să meargă la gradiniţă. Întotdeauna unul dintre terapeuţi îl însoţea pentru a-l ajuta să interacţioneze cu copiii. După un timp a ajuns la stadiul în care a mers singur la grădiniţă FĂRĂ ÎNSOŢITOR deoarece ajunsese să se descurce foarte bine şi singur.
A terminat şi grădiniţa (Bambi), un loc deosebit care a mai pus o cărămida la baza a tot ce a învăţat până acum. În momentul ăsta este la şcoală în clasa 1, ştie să citească, să scrie, are foarte mulţi prieteni şi asta doar datorită unor oameni care au avut foarte multă răbdare cu el şi care au crezut în el şi în şansa lui de a deveni un copil independent .
Nu ştiu dacă o să le pot mulţumi vreodată celor care l-au ajutat să descopere frumuseţea de a trăi şi de a împărtăşi sentimente cu oamenii din jur, dar o să încep prin a-i numi pe toţi care au contribuit la această realizare şi sper că nu am să uit pe nimeni pentru că de la fiecare M. a învăţat multe lucruri care îi vor fi folositoare în lungul drum pe care îl are de parcurs de azi înainte.
Mulţumim Monicăi Mănăstireanu şi echipei de terapeuţi: Ermina, Camelia, Diana, Simona.
ADRIANA ŞI CLAUDIU STOENESCU, părinţii lui M.
20 mai 2012