Pentru familia noastră totul a început în 2006, când M. avea vârsta de 3 ani şi jumătate.
Începusem să ne punem unele întrebări referitor la anumite activităţi ale copilului nostru. De ce nu vorbeşte adecvat vârstei lui? De ce nu se joacă în parc cu copiii şi preferă să stea singur cu maşinuţele lui şi nu în ultimul rând de ce nu este bucuros când ne vede, speriat când îl ia un străin de mână, fericit când primeşte anumite jucării? Dar toate aveau un răspuns venit din jurul nostru: doctori, prieteni, familie: “Este băiat şi băieţii sunt mai puturoşi, dar când o să înceapă să vorbească, să vedeţi atunci!”. În sinea noastră, ştiam că ceva nu este în regulă aşa că am mers la logoped, dar am primit acelaşi răspuns:”Este un copil mai puturos, veniţi pe la 5 ani cu el, este prea mic acum pentru a lucra cu el”. Într-o zi, întâmplător, am ajuns la un psihiatru specializat pentru minori. Verdictul a venit foarte repede şi sigur: Autism infantil. Mi-a luat ceva timp să-mi amintesc ce înseamnă, din ce mai ştiam din cărţi, filme şi îmi era greu să înţeleg care este gravitatea bolii. Bineînţeles că a urmat perioada de negare şi perioada în care toţi cunoscuţii, inclusiv doctorul de familie aveau aceeaşi reacţie: “Nu este adevărat, este o greşeala sigur!”. Dar pentru noi din clipa aia a început goana după informaţii şi după cei mai buni terapeuţi şi cele mai bune centre în tratarea copiilor autişti.
Terapia ABA se face în mai multe locuri, cel puţin în Bucureşti, noi am văzut câteva, dar niciunul nu părea ceea ce căutam noi.
Am ajuns la centrul unde supervizorul era Monica Mănăstireanu. Din start am spus că este cea mai bună variantă de terapie din ce văzusem până atunci. Doi terapeuţi şi un supervizor. Lucrau cu copilul 8-9 ore pe zi (cu pauze aferente), în comparaţie cu centrele unde aveau un terapeut la 4-5 copii într-o cameră (lucrau toţi în aceeaşi cameră copii având diferite stadii ale bolii).
Acum privind în urmă, avem puterea să râdem şi să glumim referitor la modul în care ne-am cunoscut. Ne-am dus cu M. la centru şi ne-au spus că ne vor suna, deoarece exista un singur loc disponibil şi zeci de cereri. Deci se înţelege teama noastră în ceea ce priveşte apelul pe care urma sa îl primim, aşa că ne-am aşezat în faţa centrului şi efectiv ne rugam de toţi terapeuţii care ieşeau în pauze cu copiii, să vină acasă să lucreze cu M., în timpul liber sau după program. Aşa am cunoscut-o şi pe Monica Mănăstireanu pentru prima dată şi cred că a contat foarte mult hotărârea noastră în ceea ce priveşte centrul şi terapeuţii care lucrau acolo pentru că am reuşit să îi convingem că nu dăm înapoi sub nicio formă când este vorba de recuperarea copilului nostru, şi suntem dispuşi să facem aproape orice.
Au fost 3 ani şi 6 luni lungi, foarte lungi. A început terapia când avea 3 ani şi jumătate şi ne-am oprit când avea 7 ani şi era deja în clasa a-1-a, şi atunci la sfatul terapeuţilor şi învăţătorilor, care ne-au spus că la momentul ăla era peste media copiilor de vârsta lui. Acum M. are 12 ani este în clasa a-VI-a. A fost premiant şi a terminat anii şcolari obţinând burse de merit la învăţătură, diplome, vorbeşte engleza, face fotbal, merge în cantonamente, tabere, toate activităţile zilnice le face singur.
Asta este ceea ce ne dorim noi de fapt, să ajungem în punctul în care să nu mai fie dependent de noi şi nu să avem un copil eminent. Întrebările încă sunt: “Cum o sa fie când o să ajungă adult?” “Oare o să se descurce singur?” “Sunt sigură că răspunsul este DA!” Aşa ne întrebăm şi când a început terapia,”oare o să ne strige mama şi tata vreodată?” Şi a făcut-o! “Oare o să se descurce la grădiniţă?” Şi a terminat-o rămânând cu multe amintiri frumoase. “Cum o să fie la şcoală oare?” Este şi la şcoală şi se descurcă exact ca orice copil de vârsta lui. Cred cu tărie că o să fie un adult şi un om minunat care o să aibă o viaţă normală, independentă. Orice realizare oricât de mică, din viaţa unui copil autist înseamnă poate de 10 ori mai mult decât una din viaţa unui copil tipic. Nu vreau să mă gândesc ce înseamnă să ai un copil sau mai târziu un adult care depinde de tine zilnic la orice activitate care poate părea banală unora. Dacă această diferenţă este făcută de aceşti 4 ani de terapie zilnică, care este foarte grea şi poate de multe ori obositoare atât pentru copil cât şi pentru părinţi, eu cred că merită tot efortul. Când mă uit la M., şi îmi amintesc de la ce am pornit şi unde suntem acum. Avem momente când uitam că M. este un copil autist. La şcoală, fotbal şi în grupul lui de prieteni, nimeni nu ştie care este diagnosticul lui, nefiind nicio diferenţă între el şi copiii de vârsta lui. Fiecare minut petrecut în centru, înseamnă enorm pentru el şi implicit, pentru noi. Aveau grijă să îl înveţe ceva nou în joacă, în drum spre grădiniţă, în parc, chiar şi în pauze stăteau de vorbă cu el ajutându-l să prindă încredere în oamenii din jurul lui. Orice clipă petrecută cu terapeuţii era fructificată la maximum. Rezultatele sunt uimitoare. Nu speram nici la jumătate din realizările de astăzi. Iar partea cea mai frumoasă este că a învăţat să îşi exprime sentimentele. Într-una din zile încercam să îi explic că trebuie să-şi accepte prietenii şi cu calităţi dar şi cu defecte, că nu există oameni perfecţi şi ca atare, nici prieteni perfecţi, iar el mi-a răspuns că există prietenii perfecţi. Pentru el, prietenii perfecţi suntem noi, părinţii lui care avem grijă de el, îl ascultăm de câte ori are o problemă şi suntem lângă el necondiţionat. Pentru cuvintele acestea, trebuie să le mulţumim terapeuţilor care s-au implicat mai mult decât profesional şi Monicăi Mănăstireanu care a dat dovadă de un profesionalism excepţional.
Le mulţumim că încă fac parte din viaţa lui M.!
Adriana şi Claudiu Stoenescu, părinţii lui M.
24 februarie 2016