Parintii lui A.

Despre articol: Imi voi cere scuze de la inceput pentru stilul “schematic” al prezentei scrieri. Recunosc o anumita anapetenta pentru stilul beletristic capatata inca din scoala elementara in aceeasi masura  in care “operele” mele din ultima vreme au caracter predominant tehnic generat de strictetea activitatii zilnice desfasurate la serviciu. Aceasta strictete imi da dreptul de a ma considera un bun evaluator al performantei.

Despre A., baietelul nostru: Nascut in vara anului 2013, este copilul dorit, creatie din tot sufletul si rezultat in deplin acord cu planurile pe care ambii parinti si le creasera pentru viitor. Un copil energic inca din maternitate cu rezultate motorii care ne faceau mandri (la o saptamana deja il gaseam invers in patut), vesel si vocal, cu singura tusa negativa in lipsa poftei de mancare care ne-a  urmarit pana la 3 ani si jumatate.

Trec peste primele luni cu incercarile noastre zilnice de a-i oferi unicului nostru copil tot ce credeam noi ca are nevoie, punandu-l mereu in centrul atentiei, protejandu-l de ce-l putea rani, uneori chiar excesiv dupa cum mi se reprosa cateodata de cunoscuti. Tocmai aceasta atentie ne-a facut sa-l consideram un copil perfect normal. Incepand cu varsta de un an, am observant cum dezvoltarea lui A. parea sa ramana in urma, la inceput fata de asteptarile noastre, pe care la un moment dat am inceput sa le recalibram, considerandu-le poate nerealiste apoi fata de ceea ce citeam ca ar fi media corescpunzatoare varstei: la un an mergea de-a-busilea dar nu se ridica, incepuse sa spuna mama si tata fix cand a implinit 5 luni (nu cred ca voi uita vreodata), dar cuvintele nu isi capatasera sensul, manca pasat neexistand nici cea mai mica dorinta de a mesteca sau de a incerca mancaruri noi al caror gust nu-l cunostea. Oricum lipsa cronica a poftei de mancare facea ca fiecare masa sa ajunga un calvar, atat pentru noi cat mai ales pentru copil.

Apoi, treptat, pana la varsta de 2 ani, limbajul nu a evoulat in “limitele varstei”, ramanand la aceleasi doua cuvinte lalaizate, spuse fara sens. Pe la 2 ani si o luna au inceput primele semene de intrebare, atunci cand i-am cumparat un joc nou pe care l-a aruncat pe jos fara sa il atraga in niciun fel. Am decis sa mergem la doctor sa vedem daca este ok. In prima faza am fost la neurolog pediatric, care a efectuat o encefalograma, ulterior ne-a trimis la psihiatru. A. fiind foarte energic, nu a stat nicio secunda locului la vizita la doctor. Diagnosticul a fost de TSA cu recomandarea inceperii terapiei comportamentale de 2-3 ori pe saptamana cate 2 ore si integrarea acestuia la gradinita.

Pentru ca voiam ca A. sa recupereze cat mai rapid decalajul am inceput cautarile de psiholog pentru a incepe cat mai repede terapia. Asa am ajuns la Ermina Popescu. A. a fost norocos pentru ca Ermina a avut si un terapeut cu experienta disponibil.

Ulterior cautarilor mi s-a confirmat ca am facut cea mai buna alegere pentru ca o cunostinta de-a noastra lucrase cu ea, se cunosteau bine si mi-a confirmat ca Ermina Popescu este o profesionista adevarata si ca suntem pe drumul del bun.

Despre Ermina Popescu: o persoana foarte calda si calma ce ne-a ascultat si ne-a sfatuit mereu cum sa procedam cu A. si in afara terapiei, pentru ca asta mi se pare un aspect extrem de important pentru parinti. Perfectionista si minutioasa si-a dorit tot timpul si a si reusit ca lucrurile sa iasa perfect.

Desi A. avea contact vizual foarte bun, cand ne jucam ne cauta privirea mereu (prefera jocurile fizice cu noi parintii) cand a aparut Beatrice Bucuioc, prima terapeuta cu care am colaborat, lucrurile s-au schimbat semnificativ. Era atat de fericit cand o vedea si ii placea atat de mult sa se joace si sa lucreze cu ea pentru ca Beti era un mix de autoritate si blandete, stia exact cand sa il laude si cand sa isi exercite autoritatea. Cred ca multumita ei, copilul nostru a inceput sa vorbeasca asa rapid  (la 4 luni de la inceperea terapiei – 2 ani si 8 luni-  spunea deja cateva cuvinte cu sens. Nu cred ca o sa mai intalnim o persoana atat de buna pe logopedie cum este Beatrice Busuioc. Nu renunta pana nu il facea sa spuna un cuvant corect. De asta acum vorbeste atat de clar in fraze incat pe strada oamenii care nu stiu ca ar fi avut vreo problema imi spun “wow ce corect vorbeste”. Extrem de serioasa si riguroasa, nu intarzia niciodata, nu lipsea, este o persoana pe care te poti baza. Dupa 10 luni de terapie cu Beti, drumurile noastre s-au despartit . Asa am cunoscut-o pe Alexandra Luca: o persoana calda, a doua mamica a lui A. as putea spune . Desi nu avea experienta decat practica din facultate, pot spune ca a  invatat rapid toate programele si tehnicile aplicate de Beti si Ermina pana atunci. A. si Alexandra au dezvoltat o relatie de prietenie foarte apropiata, il ia cu ea in weekend sa se plimbe, ies impreuna, este o relatie superba intre ei si in plus desigur ca el o si asculta pentru ca prin tonul ei cald il cucereste definitiv si este hipnotizat de ochii ei albastri.

A. a evoluat atat de frumos intr-un 1 an si 4 luni de terapie si asta se datoreaza atat Erminei Popescu care prin rigurozitatea si experienta ei nu avea cum sa dea gres, cat si Alexandrei Luca  si lui Beatrice Busuioc. Din partea noastra toata recunostinta si multumirea, cuvintele sunt de prisos in acest caz.

 

Parintii lui A.

aprile 2017