Familia Ghetau, parintii lui O.

La varsta de trei luni, pot spune că am simțit sau am avut un flash in ceea ce il privește pe copilul meu. Imi amintesc ca mă privea, dar parca privea prin mine, parca avea privirea goală și am simțit un soi de tristețe în suflet neîntelegand atunci, ceea ce avea sa ne „aștepte” în viitorul apropiat.

Lunile treceau, noi tot asteptam sa vorbească, să interacționeze cu noi. Pot numara pe degetele de la o mână, de câte ori a zis:”ma-ma” undeva  în jurul varstei de 7-8 luni și a urmat pe la varsta de 1 an jumate :”ga-ga”  în rest el se exprima prin țipăt. Stereotipiile lui nu m-au pus pe ganduri, mă gandeam ca așa îi place lui sa se joace. Mereu când primea cate o masinuță, mergea la masă si o testa în  mișcări de dute-vino urmarind obsesiv rotițele, având cam un an si nouă luni.Când privea la televizor era total absorbit, când il strigam trebuia sa repet de vreo…pe putin opt ori, la un moment dat m-am gândit că probabil nu aude. Contactul vizual absent, masticatia absentă, el practic pană la trei ani a mancat doar alimente pasate sau taiate în bucățele mici, mici și doar anumite tipuri de alimente. De interacționat cu copii de varsta lui, nu o făcea, limbajul nonverbal nu exista nici acela, trebuind tot timpul sa-i ghicim dorințele. Mereu părea trist. Până intr-o zi când ieșind de la un supermarket si urcandu-mă in masină, in perioada aceea vazusem reclame atât la tv cât si la radio, se derula o reclamă cu privire la conștientizarea autismului, in care mama își strigă în repetate randuri copilul și acesta nu raspunde. Atunci am simțit ca cerul se unește cu pământul si-mi răsuna până în subconștient cuvintul: autism. Intrand și citind pe internet mi s-au confirmat toate temerile.Eu una din momentul acela, am fost convinsă ca despre asta e vorba, nu aveam nevoie de confirmarea unui specialist. Băiețelul avea la momentul respectiv doi ani si trei luni.A urmat un lung șir de negații din partea familiei, considerând toți că sunt o mama prea critică. Intr-un final am mers la un specialist și ni s-au confirmat tot ce bănuisem cu timp in urmă.

Terapia am început-o la doi ani jumate, iar drumul a fost lung si anevoios din toate punctele de vedere.Nu știam de unde sa încep, unde sa merg, pe cine sa întreb!In disperarea mea am “cutreierat” internetul, din cunoscuți sau prieteni, nici măcar medicul specialist nu ne-a oferit niște informații concise, totul era așa obscur:parcă…sa vedem, nu știm, etc!! Dar uneori, Dumnezeu le așează atât de bine, încat câteodata chiar ne întrebam al cui a fost aportul mai mare, al nostru sau al divinității. Am dat pe un forum de numele Monicăi Mânăstireanu, acolo auzisem prima oară în viața mea de terapia ABA, aflasem despre ea și echipa ei că au lucrat în primul centru înființat la noi în țară, Horia Moțoi. Am luat legatura cu ea telefonic, apoi ne-am întâlnit la București unde am am facut cunoștință și cu viitorul nostru coordonator, Ermina Popescu.

Introducerea în universul ABA  s-a produs la scurt timp dupa confirmarea diagnosticului! Un nou început…greu, apăsător, incert! Au urmat zile în care am dat anunț în ziare in cautare de terapeuți, cu sau fara experiență, liste întregi de materiale, plan de organizare al camerei.Terapia am început-o la varsta de 2 ani jumate,cu opt ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptamană.În cursul terapiei a mers la grădiniță însoțit,doua ore pe zi. Întreaga aceasta aventură n-ar fi fost posibilă fără: Alisa Mironescu, Gabi Mihai, Mihaela Enachi si Raluca Arnautu Covacel. O. a preluat o bucătică din toți, de-a lungul terapiei iar noi, familia le multumim frumos. O. în prezent este alt copil, merge pe bicicletă, este curios, întreabă, râde, are prieteni, mănancă singur, merge la toaleta singur, discerne binele de rău, este un copil nonviolent…si merge la grupa 0 fara însoțitor. Cand privesc în urmă am senzația ca Ermina și Monica, alaturi de terapeuții cu care au lucrat, au facut un soi de magie, au fost parcă niste zane bune care mi-au readus copilul la viață. În imensa noastă mahnire n-am crezut ca-l vom auzi vreodata sa-mi spună:” Te iubesc,mami….te iubesc tati” sau sa îmbrațișeze pe cineva din proprie inițiativă! Suntem convinși că aventura nu se încheie aici, că mai avem mult de muncă, dar unde am ajuns in prezent, acum, este extraordinar!!Să dea Dumnezeu la toți părinții, ai căror copii sunt în globul de cristal , cum imi place mie să zic, să se bucure de realizări precum ale noastre cu O.

Monica și Ermina au dat dovadă de un profesionalism ireproșabil. Eu am rămas profund impresionată de seriozitatea, dăruirea si munca imensă, depusă alături de copilul meu.Mereu cand mă gandesc la ele imi apare un zambet pe buze și-mi zic:”Câte gânduri bune se revarsă asupra lor…?!, la câte zâmbete și câte speranțe au plantat ele în sufletele părinților greu încercați! Mulțumim fetelor!

Familia Ghetau

octombrie 2015