Daniel si Cristina Vilcelaru, parintii lui C. - finalul terapiei

Suntem familia Vilcelaru, Daniel, Cristina si fiul nostru de 8 ani C. si in aceste ultime zile ale lunii august incepem sa ne pregatim de clasa I si ne gandim la aceasta vara deosebita care se apropie de sfarsit.

Ne-am simtit si ne simtim in continuare minunat pentru ca am avut ocazia sa ne petrecem timpul impreuna, doar noi trei. Am fost la mare pentru ca lui C. ii place foarte tare sa inoate, sa faca scufundari sau pur si simplu sa se balaceasca, apoi am fost la munte unde ne-am plimbat si am vizitat Dino Park-ul de la Rasnov, o alta placere a lui C. fiind dinozaurii, apoi am fost la bunici si la nasi in vizita. Restul zilelor de vacanta si le petrece plimbandu-se cu bunicii, jucandu-se pe laptop sau tableta, mergand la cursuri de inot dar in acelasi timp  isi face timp si pentru cateva fise scolare si citeste singur cate o poveste.

Ati putea spune ca nu este nimic deosebit in toate astea, ca in general asa isi petrece timpul aproape orice copil de varsta lui, ca asa este normal sa se intample. Aveti dreptate, dar nici nu stiti cat de mult savuram noi aceasta normalitate si cate lucruri extraordinare a trebuit sa se intample pentru ca noi sa avem acum o viata normala.

In urma cu 4 ani si cateva luni fiul nostru a fost diagnosticat cu Tulburare din Spectrul Autismului, o afectiune neurobiologica despre care nu stiam mai nimic la vremea respectiva si care ne-a cutremurat profund atunci cand am aflat ce inseamna. Am fost extrem de socati psihic, emotional, am cautat confirmarea diagnosticului din mai multe parti si am primit-o de la trei medici si apoi am inceput sa cautam solutii pentru tratament. La acea vreme, in anul 2011, am avut marele noroc sa aflam prin intermediul unor prieteni care se aflau intr-o situatie similara cu a noastra de Monica Manastireanu.

Odata cu inceperea terapiei lucruri bune au inceput sa se intample des, din ce in ce mai des si din ce in ce mai frumos, astfel ca, de data asta, timpul parea ca se scurge pe repede inainte. Cu fiecare lucru nou pe care il facea si cu fiecare informatie noua pe care o recepta privirea lui C. parea ca se lumineaza si inimile noastre se umpleau de fericire si speranta. Momentele frumoase si emotionante au inceput sa curga si treptat, toate cunostintele si abilitatile care i-au lipsit lui C. si care l-au impiedicat sa se descopere, sa ne descopere, sa cunoasca lumea din jurul lui si sa functioneze in ea, au inceput sa se aseze temeinic acolo unde le era locul.

Toata aceasta perioada in care am urmarit si am luat parte in mod direct si activ la metoda de lucru specifica, dezvoltata de Monica Manastireanu a fost pentru noi, ca parinti, o importanta oportunitate de evolutie personala. Am invatat sa observam, sa intelegem mai bine si sa acceptam nevoile si particularitatile lui C., sa respectam ritmul lui de evolutie indiferent de uzantele inradacinate in societate, de parerile sau sfaturile atotstiutorilor si binevoitorilor din jurul nostru.

Un episod relevant s-a derulat atunci cand, dupa un an si cateva luni de terapie in care evolutia a fost extraordinara, noi am dorit ca C. sa mearga la gradinita, in parte din autoconvingere, in mare parte urmand sfaturile unor medici care recomandau integrarea cat mai rapida in comunitate (gradinita) pentru ca astfel copilul va invata si de la ceilalti copii, isi va adapta comportamentul urmand modelul celorlalti si va evolua mult mai repede si mai firesc. Noua ni s-a parut momentul potrivit, Monicai Manastireanu  insa nu. Ne-a explicat ca inca nu am ajuns acolo si ca mai sunt multe lucruri de invatat de catre C., sa dobandeasca un set de abilitati de comunicare, relationare si autoajutorare care sa-i permita sa se integreze eficient. Totusi, la insistentele noastre, C. a mers la gradinita cu insotitor, cu program scurt, dar printre copii tipici, iar dupa ora 14 terapia continua acasa. Am urmarit foarte atenti  comportamentul si starile lui C. de la gradinita, discutam zilnic cu educatoarele iar Nicoleta Dalu  si Tudora Enache isi notau in fiecare zi problemele care apareau si le cautau rezolvarea in terapie.

Dupa cateva luni  ne-am convins ca C. nu era pregatit pentru gradinita, lucrurile s-au intamplat dupa cum ne prevenise Monica si l-am retras pentru a continua terapia in mod normal.

Am regretat decizia noastra de a nu avea incredere deplina in Monica Manastireanu si am admirat tactul si diplomatia ei de a ne da sansa sa ne convingem ”pe propria piele” ca prin tot ce spune si face urmareste doar ce este mai bine pentru copil.

De altfel, aceasta nu era prima data cand Monica Manastireanu a demontat opiniile si chiar modul de lucru al unor specialisti, pediatri sau psihologi. In discutiile si evaluarile pe care le-am avut inainte de inceperea terapiei, recomandarile pe care le-am primit de la respectivii specialisti au fost de terapie ABA timp de doua ore pe zi, un an, maxim un an si jumatate. Nimic mai departe de adevar si de realitate sustine Monica Manastireanu si o dovedeste cu prisosinta de atatia ani. Un copil cu o astfel de tulburare trebuie sa urmeze o terapie sustinuta timp de cativa ani, lucrand opt ore pe zi cu terapeuti atenti, inteligenti si implicati.

Importanta echipei terapeuti – supervizor este covarsitoare si determinanta in evolutia acestor copii si in toate cazurile, aici se regaseste diferenta dintre un copil cu potential dar nerecuperat si un copil recuperat.

Din pacate, de-a lungul timpului, am aflat despre multe cazuri de copii care poate au pierdut ireversibil sansa de a se reupera pentru ca nu au avut deloc acces la terapie sau, mai grav, au fost victimele unor recomandari, tratamente, terapii nepotrivite si ineficiente. Si noi am avut parte de o astfel de experienta neplacuta pentru ca inainte de a o intalni pe Monica Manastireanu am urmat trei sedinte de terapie a cate doua ore cu un psiholog care nu a reusit decat sa-l frustreze si sa-l traumatizeze pe C. prin abordarea si metodele sale de lucru. Chiar si in prezent, dupa atatia ani scursi de la acele cateva sedinte, daca din intamplare trecem prin apropierea cabinetului respectiv, C. este stresat, ne roaga sa nu mai trecem niciodata pe acolo si ne intreaba de ce persoana respectiva se purta asa de rau cu el, de ce nu stia sa se poarte ca fetele (Monica, Nico si Teo).

Dupa ce am incheiat terapia am mers cu C. la inceputul lunii iulie la o evaluare psihiatrica la unul dintre primii medici la care am fost pentru diagnosticare inainte de inceperea terapiei. Dupa o perioada de conversatie diversa cu C., doamna doctor ne-a intrebat usor nedumerita de ce am venit. I-am povestit despre intalnirea noastra din urma cu patru ani si ce s-a intamplat de atunci. A cautat in arhiva dosarul lui C. si a recitit insemnarile dumneaei si declaratiile noastre de la acel moment. „Cat de frumos s-a recuperat C.!” au fost cuvintele doamnei doctor si a tinut sa ne felicite pentru inspiratia de a fi gasit echipa responsabila de aceasta transformare uimitoare.

C. este astazi un copil vesel, inteligent, comunicativ, afectuos caruia ii place sa afle lucruri noi despre el, despre noi si despre lumea in care traim. Asteapta cu nerabdare sa inceapa clasa I sa-si revada colegii si invatatoarele pentru a le impartasi noile lui pasiuni si experientele din aceasta vara.

Munca, daruirea si viziunea Monicai Manastireanu pe care le-a insuflat terapeutilor Nicoleta Dalu si Tudora Enache care au lucrat de-a lungul timpului cu C. s-au concretizat desavarsit in normalitatea de care ne bucuram noi acum, in fiecare zi.

Dorim sa multumim acestor oameni minunati care au facut parte din familia noastra aproape 4 ani si care ne-au schimbat destinul. Alaturi de noi transmit multumiri si bunicii lui C., rudele si prietenii nostri care se bucura de fiecare moment petrecut cu el.

Nu vom uita niciodata ce a insemnat Monica Manastireanu pentru noi si indiferent daca drumurile noastre se vor mai intersecta sau nu, daca ne vor apropia sau ne vor departa, am dori sa tina minte un singur lucru:

Multumim pentru tot ce a fost si tot ce va urma!

Daniel si Cristina Vilcelaru, parintii lui C.

3 septembrie 2015