Cristina, mama lui Rares - dupa 7 ani de la incheierea terapiei

Sunt Cristina mama lui Rares (13 ani), un baiat minunat recuperat de echipa ARCAR in urma cu 7 ani. Nu-mi vine sa cred ca au trecut 7 ani. In prezent Rares este in clasa a VII- a si merge la o scoala de stat. Acesti ani au fost plini de multe momente frumoase dar si de unele dureroase, insa uitandu-ma in urma nu regret nicio secunda faptul ca nu mi-am cladit o cariera de succes si toata energia mea s-a concretizat in lupta in urma careia sa-l ajut pe Rares sa se integreze in societate.

Scriu aceste randuri pentru toti parintii care se tem cand aud diagnosticul de autism. Intr-adevar autismul este o afectiune pe viata. Nu se vindeca cu o simpla pastila pentru durerile de cap, dar se recupereaza. E nevoie insa de foarte multa munca, perseverenta si consecventa. Prima persoana care m-a invatat aceste reguli a fost Monica Manastireanu, un specialist exceptional si o persoana minunata care ne-a sprijinit de la inceput si careia nu cred ca voi avea cum sa-i multumesc vreodata pentru tot ceea ce a facut pentru Rares si pentru familia noastra atat in timpul terapiei cat si dupa. Nu voi uita niciodata prima noastra supervizare. Rares era foarte atasat de o jucarie mica Jimmy pe care o tinea tot timpul in mana. Orice incercare de a i-l lua pe Jimmy era soldata cu crize de plans, tipete. Monica Manastireanu a gestionat incredibil aceasta problema si in scurt timp jucaria nu a mai fost un impediment in evolutia copilului meu. Atunci am stiut ca suntem alaturi de cine trebuie in lupta noastra.

Revenind in prezent cum spuneam la inceput Rares este in clasa a VII-a . Este premiant , participa la olimpiade, este implicat in tot felul de proiecte, face voluntariat si vrea sa le faca pe toate cat mai bine. Anul trecut a avut un accident si a fost nevoie sa-i fie pusa mana in ghips, lucru care l-a impiedicat sa participe la olmpiada de romana. A fost foarte suparat si anul acesta mi-a spus ca este hotarat sa fie foarte atent sa nu mai pateasca ceva pentru a putea participa la toate olimpiadele.

In clasa a V- a am avut socul vietii mele (de fapt al doilea dupa aflarea diagnosticului de autism). Rares a venit acasa si mi-a spus ca stie ca este diferit fata de ceilalti dar nu poate explica de ce. Mi-a spus ca se simte ciudat si copiii il privesc ca pe un ciudat. Ce se intamplase? In scoala au venit de la televiziune pentru a face un interviu despre integrarea copiilor cu dizabilitati in scoala. La el in clasa este o fetita cu autism care din pacate a ajuns la un grad foarte mic de recuperare si care dupa cum mi-a spus Rares in urma discutiei noastre  nu a fost la fel de norocoasa ca el. Rares observase aceasta fetita si chiar mi-a spus ca :” doamna care o insoteste (shadow-ul) nu stie sa o ajute pentru ca atunci cand are o criza o lasa in clasa nu cum faceau fetele mele care cand tipam ma scoteau din clasa si ma ajutau sa ma linistesc , nu ma lasau sa ma fac de ras in fata colegilor.” Ca sa intelegeti „fetele mele” erau terapeutele din echipa ARCAR cu care lucra.

Rares m-a intrebat atunci ce este autismul, daca el are asa ceva si daca se moare din aceasta cauza. A fost cea mai grea discutie pe care am purtat-o in viata mea. In urmatoarea perioada m-a intrebat frecvent daca el facea anumite lucruri cand era mic pentru ca, spunea el, nu-si poate aminti aceea perioada.

M-a speriat foarte tare cand intr-o zi prietenul lui cel mai bun mi-a zis cand am ajuns la scoala ca Rares s-a dat cu capul de banca ( asa cum facea fetita cu autism de la el din clasa cand era suparata, frustrata si care desi facea terapie de foarte mult timp nu se rezolvase acest aspect). Am simtit ca imi fuge pamantul de sub picioare si m-am gandit ca toata munca noastra a fost in zadar. Dar tot Rares m-a linistit spunandu-mi ca a facut acest gest ca un experiment pentru a intelege de ce facea colega lui asta. Mai mult isi amintea ca si el avea asemenea reactii cand era mic si a vrut sa vada daca poate explica de ce proceda astfel. Concluzia lui a fost elocventa: „doare al naibii de tare”.

Dupa cum il vad eu Rares este mult prea matur in gandire fata de varsta pe care o are. De aceea de multe ori sufera cand colegii lui il iau peste picior pentru ca este mult prea responsabil (este atent la ore, isi asculta si respecta profesorii, isi face temele ), foloseste uneori cuvinte prea elevate pe care ei nu le inteleg. Rares nu intelege de ce colegii lui vin la scoala pentru a se prosti, pentru a vorbi urat cu profesorii si nu vin ca el pentru a invata, acesta fiind rolul scolii in fond.

Imi amintesc ca atunci cand si-a auzit prima data colegii injurand s-a amuzat si a vrut si el sa injure asa ca a inceput sa spuna „Baga-mi-as BIP” cum auzea la TV. Auzindu-l in casa eu si tatal lui am discutat si i-am explicat ce se ascunde in spatele acelui BIP. Initial a fost socat si rusinat dar a inteles ca sunt momente in care iti scapa cate o injuratura. I s-a intamplat si lui la scoala sa injure. Un baiat din spatele clasei a aruncat o sticla care l-a nimerit in cap si atunci a injurat. Colegul a venit sa-l felicite pentru ca era prima data cand injura sau manifesta un comportament nepotrivit. Rares nu a inteles gestul pentru ca pentru el oamenii ar trebui sa se comporte tot timpul exemplar. El isi doreste ca oamenii sa se intelega, sa se respecte si sa se ajute, sa vorbeasca frumos unul cu celalalt si sa traiasca in armonie.

Din fericire relatia dintre mine si Rares este una foarte apropiata si cand are asftel de momente in care nu intelege ceva stie ca in mine gaseste persoana care sa il asculte si sa ii dea raspunsuri. Noi doi suntem cum spune el o ECHIPA. Este un baiat foarte sensibil, grijuliu, disciplinat care isi doreste sa faca totul cat mai bine aproape de perfectiune. Nu pot spune ca exceleaza intr-un anumit domeniu pentru ca vrea sa le faca pe toate foarte bine.

Fiind deja mare a inceput sa aiba preocupari specifice varstei adolescentine: s-a indragostit. Din pacate insa fata nu i-a impartasit sentimentele. In aceasta situatie am avut cu Rares o discutie in urma careia m-a intrebat cum va sti el ca a intalnit persoana potrivita? I-am raspuns ca va simti singur, in fond asta se intampla cu fiecare dintre noi. Din nou imi amintesc ce imi spunea Monica Manastireanu mereu : copii mici probleme mici, copii mari probleme mari.

Rares isi face cu usurinta prieteni dar daca atunci cand era mic se lasa pacalit foarte usor, era naiv, acum este mai atent, isi alege prietenii si chiar riposteaza cand cineva ii face o nedreptate fiind foarte direct spunand lucrurilor pe nume chiar daca acest lucru deranjeaza. Nu este foarte diplomat.

De asemenea intelege ironia si o foloseste, iar daca observa ca nu te prinzi iti atrage si atentia ca este ironic.

Cum il vad eu pe Rares azi? Prea bun pentru lumea in care traieste. Chiar si atunci cand altcineva face un lucru nepotrivit are tendinta tot el sa isi ceara scuze, sa se impace cu acea persoana. Cum spuneam are niste asteptari de la cei cu care interactioneaza si cand este dezamagit sufera ca aceste asteptari nu au fost indeplinite.

In toti acest ani am incercat sa aplic cat mai bine ceea ce am invatat in cadrul terapiei. Stiu cat de greu ii este unui parinte sa-si vada copilul plangand, tipand, lovindu-se pentru ca nu se intampla lucrurile cum vrea si cand vrea el, dar daca acest lucruri nu sunt rezolvate la timpul lor efectele pe termen lung sunt dezastruoase. La multumesc Monicai Manastireanu, Nicoletei Dalu si lui Enache Tudora pentru ca m-au sustinut si invatat cum sa-mi ajut copilul. Ii multumesc Monicai Manastireanu ca a ramas aproape de noi si dupa sfarsitul terapiei si ca de fiecare data cand nu am stiut cum sa gestionez o situatie si am cautat-o m-a ajutat sa gasesc solutia potrivita.

Sfatul meu pentru parinti este sa aveti incredere in aceasta echipa si in copilul vostru, sa intelegeti ca si voi trebuie sa aplicati ceea ce va invata echipa voastra tocmai pentru ca copilul vostru sa avanseze cat mai mult.

Pentru parintii care au intrebari pot fi contactata prin intermediul Monicai.

Cristina, mama lui Rares

24 septembrie 2017