Arabela si Viorel Popescu, parintii lui M.

Nu exista nimic mai sublim in viata noastra decat momentul in care privesti fata copilului tau pentru prima data. Aceea este clipa care te schimba pentru totdeauna si te leaga irevocabil de viata pe care o ai in grija. Pentru noi, M. a confirmat aceasta regula si prinsi in fantezia de a-l avea langa noi am pierdut din vedere detalii ale personalitatii si dezvoltarii lui. Pana la urma, nici unui parinte nu-i trece prin minte, cand se uita in ochii copilului lui, diagnosicul de TSA (tulburare de spectru autist).

Intalnirea  noastra cu autismul (despre care nu cunosteam mai nimic) a inceput, cu inscrierea la gradinita a lui M., la 3 ani si jumatate. Acasa nu observasem semne care sa ne dea ceva de banuit. La gradinita, intre copiii de varsta lui, in schimb, situatia era diferita. Am realizat aici ca M. nu se putea concentra pe o activitate pana la sfarsit, nu arata la cerere, nu elibera din mana obiectele atunci cand i se cerea asta, nu stia sa denumeasca obiecte simple din jurul lui, animale, forme, culori,  lucruri pe care alti copii de aceeasi varsta le faceau cu usurinta. Educatoarele ne-au semnalat ca M. ar arata semne ale unei afectiuni mai complicate. Am observat ca avea momente cand se izola de restul grupei, fiind preocupat de activitati mai putin potrivite, cum ar fi inchisul si deschisul usii, al interfonului, aprinsul sau stinsul luminii. Alte situatii care ne-au atras atentia erau faptul ca tipa in anumite situatii stresante, repeta cuvinte fara a le intelege sensul, nu isi putea spune numele, varsta sau alte detalii personale si de asemnea folosea mainile noastre pentru a indica obiecte sau a arata pozitia lor, dar si faptul ca nu avea simtul pericolului atunci cand mergea pe strada. Toate aceste detalii ne-au convins ca ar trebui sa investigam in detaliu situatia copilului nostru.

Am decis astfel sa intrebam si specialisti in domeniu, asa ca au urmat vizite peste vizite la neuropsihiatrii care nu aveau decat sa ne confirme diagnosticul: TSA. Diagnosticul ne-a surprins nepregatiti, si ne-a aruncat intr-un vartej nesfarsit de intrebari si indoieli. Dincolo de implicatiile emotionale, nu stiam ce sa facem, incotro sa ne indreptam, cu cine sa vorbim. Singura farama de informatie tangibila era ca trebuie sa incepem cat mai repede terapia comportamentala ABA, mare parte dintre doctori recomandandu-ne  2 ore/zi.

Prinsi intr-un maraton pentru a gasi echipa potrivita pentru M., am ajuns la Monica Manastireanu si echipa ei, fiindu-ne recomandata de o cunostinta comuna. Aceasta, un psiholog formidabil, fosta colega cu Monica Manastireanu, a facilitat intalnirea noastra. Astfel am zarit prima raza de lumina care a reusit sa calmeze, catusi de putin furtuna de sentimente si griji ce ne inghitise.  Nu putem sa uitam expresia folosita de acest psiholog: “Daca copilul meu ar avea TSA, singura persoana in care as avea incredere ar fi Monica”.

Impresionati de portofoliul Monicai Manastireanu si de copiii recuperati, am ajuns la intalnire unde, M. ne – a surprins fixand-o cu privirea pe Monica, fapt rar intalnit din partea lui, practic indreptandu-i fata Monicai  catre el. In cadrul discutiei, Monica Manastireanu, ne-a prezentat metodele si programul terapeutic dandu – ne si o lista cu parintii copiilor aflati in terapie, dar si a celor recuperati. Vorbind cu cativa dintre parinti am ramas profund impresionati de superlativele si cuvintele de lauda folosite. Un parinte chiar ne-a intrebat cum am reusit sa ajungem la Monica si ne-a spus “sa ne consideram norocosi daca il accepta pe M.”.

Programul impus de Monica Manastireanu era in felul urmator: terapie 8 ore pe zi cu doi terapeutiNu a trecut nici macar o saptamana dupa intalnirea cu Monica Manastireanu si deja M. incepea terapia cu Roxana Serban, terapeut cu experienta din echipa Monicai, un om cald si vesel, care a stiut mereu cum sa ne raspunda la intrebari si nedumeriri.

Roxana si M. au avut chimie inca de la interviu, M. avand aceeasi reactie ca in cazul intalnirii cu Monica, indreptandu-i fata Roxanei catre el si dragalasind-o ca pe un membru al familiei. Atitudinea ei relaxata si jucausa, ce ascunde o personalitate ferma si sigura, l-au facut pe M. sa o iubeasca si sa isi doreasca sa o aiba aproape chiar si in alte circumstante, nu doar in cadrul activitatilor pe care le fac impreuna. Intamplarea a si facut sa ne alegem aceeasi destinatie de vacanta si sa ne intalnim intamplator pe plaja, intr-o tara straina, iar cel mic sa se bucure de prezenta ei.

Roxana Serban a devenit, de altfel, parte a familiei noastre. Cu ea ne incepem fiecare zi din saptamana, punctualitatea ei surprinzandu-ne la inceput, pentru ca nu este usor sa parcurgi o distanta considerabila zi de zi, indiferent ca ploua, ninge sau e senin. Acest detaliu este in acelasi timp si o dovada a dedicarii si temperamentului perfect pentru acest tip de activitate.

Discutiile si emotiile traite in intalnirile cu Monica si Roxana ne-au facut sa ne incredem total in terapie. Astfel, l-am retras pe M. de la gradinita si am inceput cu un program de 4 ore pe zi, urmand sa cautam un terapeut pentru restul de 4 ore.

M. a inceput sedintele de terapie in luna mai. Daca la inceput el nu intelegea cerinte simple (adu, da-mi, arata) si ii era greu sa se concentreze sau sa stea intr-un singur loc, iata ca Monica Manastireanu a schimbat asta. Cu un talent si un calm desavarsit toate strunite de o stapanire de sine impecabila, Monica Manastireanu parca il conducea pe M. fara niciun fel de efort intr-o stare de nedescris, reusind sa gestioneze orice comportament problematic. Dintr-o data, M. era calm, concentrat si asezat. Putea sta pe scaun si rezolva toate activitatile pe care Monica Manastireanu le alegea cu grija pentru el.

Impactul sedintelor de supervizare nu l-au scos din rutina  doar pe M., ci si pe noi, parintii,  in egala masura. In  fiecare sedinta de supervizare Monica Manastireanu ne prezenta clar si concis toate activitatile pe care le lucreaza cu M. si ni se explicau in detaliu fiecare dintre ele, si ce rol aveau in dezvoltarea viitoare a copilului nostru. Acest lucru nu facea decat sa ne confirme alegerea si increderea acordate Monicai Manastireanu, un om ce priveste educatia copilului cu o strictete si rigurozitate iesite din comun, care cumva reusea  in acelasi timp sa ne educe si sa ne pregateasca si pe noi, ca parinti, sa avem in vedere bunastarea si dezvoltarea copilului nostru. Am ramas profund impresionati de pregatirea Monicai Manastireanu in acest domeniu, nu intalnisem pana atunci, si nici nu credem ca vom mai intalni cu usurinta, pe cineva atat de dedicat in ceea ce face. Nu putem descrie  calitatile Roxanei Serban, ale Monicai Manastireanu si ale echipei sale decat cu cuvinte si expresii precum profesionalism, devotament, seriozitate, si cunoastere desavarsita a terapiei comportamentale aplicate ( am cunoscut o parte din membrii echipei).  

Desi la inceputul terapiei M. nu avea contact vizual, nu ne recunostea ca parinti, nu intelegea ce ii ceream, nu avea simtul pericolului dezvoltat aproape deloc, nu vorbea cuvinte cu inteles ci doar repeta ce auzea in jurul lui si ne folosea mana pentru a indica obiectele dorite, dupa nici o luna de terapie a inceput usor, usor, sa se comporte diferit (in sensul bun al cuvantului), sa ne strige pe nume (mama,tata), sa arate cu degetul si sa fie mai atent atunci cand merge pe strada.

Monica Manastireanu abordeaza strict nevoile copilului, nu a aratat interes in altceva decat recuperarea si integrarea lui intre celailti copii. M. de altfel, o asteapta cu nerabdare la fiecare supervizare, bucurandu-se ori de cate ori il anuntam ca urmeaza sa vina Monique, nume de alint ce a venit chiar de la el.

Cautarile noastre pentru cel de-al doilea terapeut au continuat, dar din cauza distantei considerabile fata de Bucuresti (locuim in judetul Ilfov) si a cerintelor stricte ale Monicai Manastireanu si ale echipei ei, ne-a fost un pic mai greu sa gasim terapeuti potriviti.

La inceput,  dupa cum am mentionat, M. avea o dificultate in a sta pe scaun si a fi atent, pentru ca nu înțelegea ce se intampla in cadrul activitatilor. Ulterior, cand a inceput sa vada cat de usor este sa faca o activitate, si ca toate reusitele lui sunt intampinate cu aplauze la scena deschisa si cuvinte de lauda, a inceput sa vina singur pe scaun, imediat ce vedea pregatite marialele pentru una dintre activitati.

M. stie acum sa  denumeasca  diferite obiecte din jurul lui, cunoaste si vorbeste in propozitii scurte despre animale, forme, culori, persoane apropiate, raspunde la intrebari despre el si membrii familiei,  a invatat sa se joace adecvat cu trenul, cu masina, construieste cu drag, coloreaza, picteaza, se joaca  jocuri cu zar si asteapta cuminte randul lui.

Meniul lui M. nu era unul foarte variat, cred ca putem numara pe degete cate feluri de mancare accepta. Nu manca carne deloc, dar Monica Manastireanu a reusit cu un calm si virtuozitate demne de cei mai buni dirijori sa il conduca pe M. printr-o simfonie de gesturi, vorbe si priviri sa guste putin dintr-un copan de pui. Roxana Serban sustinea ritmul cu  aceeasi virtuozitate, similar vioarei intai ce rotunjeste si contureaza sunetul concertului, continuand ceea ce Monica initia in sedintele de supervizare.

Iata cum de la o gurita mica de carne, Monica Manastireanu, reuseste intr-o singura sedinta de supervizare sa-i introduca 7 feluri noi de mancare, hipnotizandu-l parca.

Bineinteles ca ne-a fost foarte dificil sa credem ca M. ar putea manca din acele preparate cu asa usurinta, insa vazand succesul Monicai Manastireanu in introducerea felurilor noi de mancare anterior neacceptate, ne-am dat seama ca echipa pe care am ales-o este cea potrivita. Intr-o discutie cu Monica Manastireanu am si ridicat problema a ce se va intampla daca lui M. nu-i va placea un fel de mancare. Insa am vazut ca M. nu este fortat sa manance ceva ce i-ar provoca dezgust ci doar indreptat catre preparate noi ce i-ar putea trezi interesul. In trecut, M. statea cuminte la masa doar atunci cand primea ceea ce dorea el, dar acum reusim sa stam toata familia la masa, iar M. mananca orice i se pune in farfurie.

Acum, gratie Monicai Manastireanu si a Roxanei Serban, M., invata lucruri noi fara eforturi prea mari. Acest lucru este garantat de aceeasi virtuozitate hipnotizanta prin intermediul careia Monica Manastireanu il ghideaza pe  M. de la o activitate la alta, toate inlantuite parca printr-un singur fir narativ, fie el colorat, potrivire sau orice altceva.

Dupa o perioada de dedicare totala din partea Roxanei Serban si a Monicai Manastireanu, am putut continua cu 8 ore de terapie pe zi, acasa, in camera special amenajata pentru activitati. Acest lucru a fost posibil deoarece in aceasta perioada echipei de terapeuti s-a alaturat si Cristina Preda. Terapeut la inceput de drum, dar cu o mare dorinta de a invata, Cristina a fost ajutata de Monica si  Roxana care au introdus-o usor, usor in activitatile de invatare ale lui M., ea fiind acum cea de-a doua terapeuta alaturi de care lucreaza copilul nostru.

Daca in primele noastre vizite pentru stabilirea diagnosticului nici unul dintre medicii psihiatrii nu erau de acord cu programul de 8 ore de terapie pe zi, justificand ca terapia este constrangatoare si ca frustreaza copilul, iata cum consultul psihiatric de 6 luni vine ca o mare surpriza. Era pentru prima data cand doctorul era de acord cu cele 8 ore de terapie sub incidenta consecintelor. Mai mult decat atat, ne-a incurajat sa continuam acest program, recomandandu-ne sa-l mai tinem acasa pe M. si sa-l ducem la gradinita dupa inca 3-6 luni sau atunci  cand echipa de terapeuti care lucreaza cu el considera ca acesta este pregatit sa intre in colectivitate.

Rezultatele copilului nostru in terapie sunt foarte bune, acum reusind sa invete lucruri noi cu usurinta.Cele 8 ore pe zi de interactiune cu Monica Manastireanu si echipa ei de terapeuti foarte bine pregatiti ne-au adus la rezultatele de azi, la o recuperare vizibil considerabila si nu regretam o clipa ca am facut aceasta alegere! Chiar daca specialistii nu ne incurajau la un astfel de program, spunand ca atatea ore de terapie nu vor face decat sa frustreze copilul, ii putem contrazice acum, pentru ca relatia lui M. cu terapeutii este foarte apropiata, abia asteapta sa vina fetele si sa faca activitati impreuna, nu este deloc constrangatoare, iar copilul nu este fortat sa faca nimic impotriva vointei lui. M. nu are nimic impotriva disciplinei si structurii, ci din contra, se simte chiar mai confortabil atunci cand urmareste un program bine stabilit si organizat. Ne intrebam acum ce rezultate ar fi avut copilul nostru daca ne-am fi limitat la 2 ore/zi de terapie incidentala, asa cum am fost sfatuiti. Ne minunam in fiecare zi de evolutia si rezultatele lui M.!

Aceasta experienta ne-a schimbat viata si planurile de viitor, ne-a luat total pe nepregatite avand in vedere ce va urma. Tot ce trebuie sa retinem insa, este ca se poate trai cu autism. Fara rabdare, dedicare si perseverenta nu ai cum sa nu ajungi acolo unde iti doresti.

In zilele noastre, unde superficialitatea isi are radacinile infipte atat de adanc, Ii multumim lui Dumnezeu ca am gasit persoane precum Monica Manastireanu si Roxana Serban care se implica cu adevarat  si dau dovada de un devotament iesit din comun.

Multumim Monica, multumim Roxana Si Cristina, pentru noi sunteti raze de soare care ne mangaie sufletele!

Putem fi contactati oricand pentru detalii legate de terapie si de experienta noastra prin intermediul Monicai Manastireanu.

Arabela si Viorel Popescu

30.01.2017