Adriana Stoenescu, mama lui M. - dupa 4 ani de la incheierea terapiei

Pentru familia noastra totul a inceput in 2006,cand M. avea varsta de 3 ani si jumatate.

Incepusem sa ne punem unele intrebari  referitor la anumite activitati ale copilului nostru. De ce nu vorbeste adecvat varstei lui? De ce nu se joaca in parc cu copiii si prefera sa stea singur cu masinutele lui si nu in ultimul rand de ce nu este bucuros cand ne vede,speriat cand il ia un strain de mana, fericit cand primeste anumite jucarii? Dar toate aveau un raspuns venit din jurul nostru: doctori, prieteni, familie: „Este baiat si baietii sunt mai puturosi, dar cand o sa inceapa sa vorbeasca, sa vedeti atunci!”. In sinea noastra,stiam ca ceva nu este in regula asa ca am mers la logoped, dar am primit acelasi raspuns:”Este un copil mai puturos, veniti pe la 5 ani cu el, este prea mic acum pentru a lucra cu el”. Intr-o zi, intamplator, am ajuns la un psihiatru specializat pentru minori. Verdictul a venit foarte repede si sigur: Autism infantil. Mi-a luat ceva timp sa-mi amintesc ce inseamna, din ce mai stiam din carti, filme si imi era greu sa inteleg care este gravitatea bolii. Bineinteles ca a urmat perioada de negare si perioada in care toti cunoscutii,inclusiv doctorul de familie aveau aceeasi reactie: „Nu este adevarat, este o greseala sigur!”.Dar pentru noi din clipa aia a inceput goana dupa informatii si dupa cei mai buni terapeuti si cele mai bune centre in tratarea copiilor autisti.

Terapia ABA se face in mai multe locuri, cel putin in Bucuresti, noi am vazut cateva dar niciunul nu parea ceea ce cautam noi.

Am ajuns la centrul unde supervizorul era Monica Manastireanu. Din start am spus ca este cea mai buna varianta de terapie din ce vazusem pana atunci. Doi terapeuti si un supervizor. Lucrau cu copilul 8-9 ore pe zi (cu pauze aferente), in comparatie cu centrele unde aveau un terapeut la 4-5 copii intr-o camera (lucrau toti in aceeasi camera  copii avand diferite stadii ale bolii).

Acum privind in urma,avem puterea sa radem  si sa glumim referitor la modul in care ne-am cunoscut. Ne-am dus cu M. la centru si ne-au spus ca ne vor suna, deoarece exista un singur loc disponibil si zeci de cereri. Deci se intelege teama noastra in ceea ce priveste apelul pe care urma sa il primim, asa ca ne-am asezat in fata centrului si efectiv ne rugam de toti terapeutii care ieseau in pauze cu copiii, sa vina acasa sa lucreze cu M., in timpul liber sau dupa program. Asa am cunoscut-o si pe Monica pentru prima data si cred ca a contat foarte mult hotararea noastra in ceea ce priveste centrul si terapeutii care lucrau acolo pentru ca am reusit sa ii convingem ca nu dam inapoi sub nicio forma cand este vorba de recuperarea copilului nostru, si suntem dispusi sa facem aproape orice.

Au fost 3 ani si 6 luni lungi, foarte lungi. A inceput terapia cand avea 3 ani si jumatate si ne-am oprit cand avea 7 ani si era deja in clasa a-1-a, si atunci la sfatul terapeutilor si invatatorilor, care ne-au spus ca la momentul ala era peste media copiilor de varsta lui. Acum M. are 12 ani este in clasa a-VI-a. A fost premiant si a terminat anii scolari obtinand burse de merit la invatatura, diplome, vorbeste engleza, face fotbal, merge in cantonamente, tabere toate activitatile zilnice le face singur.

Asta este ceea ce ne dorim noi de fapt, sa ajungem in punctul in care sa nu mai fie dependent de noi si nu sa avem un copil eminent. Intrebarile inca sunt: „Cum o sa fie cand o sa ajunga adult?” „Oare o sa se descurce singur?” „Sunt sigura ca raspunsul este DA!” Asa ne intrebam si cand a inceput terapia,”oare o sa ne strige mama si tata vreodata?” Si a facut-o! „Oare o sa se descurce la gradinita?” Si a terminat-o ramanand cu multe amintiri frumoase. „Cum o sa fie la scoala oare?” Este si la scoala si se descurca exact ca orice copil de varsta lui. Cred cu tarie ca o sa fie un adult si un om minunat care o sa aiba o viata normala, independenta. Orice realizare oricat de mica, din viata unui copil autist inseamna poate de 10 ori mai mult decat una din viata unui copil tipic. Nu vreau sa ma gandesc ce inseamna sa ai un copil sau mai tarziu un adult care depinde de tine zilnic la orice activitate care poate parea banala unora. Daca aceasta diferenta este facuta de acesti 4 ani de terapie zilnica, care este foarte grea si poate de multe ori obositoare atat pentru copil cat si pentru parinti, eu cred ca merita tot efortul. Cand ma uit la M., si imi amintesc de la ce am pornit si unde suntem acum. Avem momente cand uitam ca M. este un copil autist. La scoala, fortbal si in grupul lui de prieteni,nimeni nu stie care este diagnosticul  lui, nefiind nici o diferenta intre el si copiii de varsta lui. Fiecare minut petrecut in centru,inseamna enorm pentru el si implicit, pentru noi. Aveau grija sa il invete ceva nou in joaca, in drum spre gradinita, in parc, chiar si in pauze stateau de vorba cu el ajutandu-l sa prinda incredere in oamenii din jurul lui. Orice clipa petrecuta cu terapeutii era fructificata la maxim. Rezultatele sunt uimitoare. Nu speram nici la jumatate din realizarile de astazi. Iar partea cea mai frumoasa este ca a invatat sa isi exprime sentimentele.Intr-una din zile incercam sa ii explic ca trebuie sa-si accepte prietenii si cu calitati dar si cu defecte, ca nu exista oameni perfecti si ca atare, nici prieteni perfecti, iar el mi-a raspuns ca exista prietenii perfecti. Pentru el, prietenii perfecti suntem noi, parintii lui care avem grija de el, il ascultam de cate ori are o problema si suntem langa el neconditionat. Pentru cuvintele acestea, trebuie sa le multumim terapeutilor care s-au implicat mai mult decat profesional si Monicai Manastireanu care a dat dovada de un profesionalism exceptional.

Le multumim ca inca fac parte din viata lui M.!

Adriana Stoenescu

24.02.2016